[ Start ]
[ Aforismul zilei - la zi ]
[ Aforismul zilei - 2016 ]
[ Aforismul zilei - 2015 ]
[ Aforismul zilei - 2014-2]
[ Aforismul zilei - 2014-1]
[ Aforismul zilei - 2013]
[ Aforismul zilei - 2012]
[ Aforismul zilei - 2011 ]
[ Aforismul zilei - 2010-2 ]
[ Aforismul zilei - 2010-1 ]
[ Aforismul zilei - 2009-1 ]
[ Aforismul zilei - 2008-3 ]
[ Aforismul zilei - 2008-2 ]
[ Aforismul zilei - 2008-1 ]
[ Aforismul zilei - 2007 ]
[ Argument ]
[ Autori ]
[ Noutati ]
[ Galerie FOTO ]
[ Prezentari PowerPoint primite de la prieteni]

[ SUNETUL LINISTII (K.G.Durckheim & Caspar D. Friedrich)]]
[ Aphorismes ]
[ Le SON du SILLENCE (K.G.Durckheim & Caspar D.Friedrich)]
[ Harta site]
[ Linkuri ]
[ Recomanda unui prieten ]
[ Autor site ]
[ O idee pentru 2% ]
 


Aforismul sau meditatia zilei - pagina 5

Navigare pagini aforisme: 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Salt la Sfarsitul paginii


5 octombrie 2009


Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a LXXXVII-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI


Voi, purtătorilor de Dumnezeu
sunteţi sarea pământului şi lumina lumii1.
Dacă voi vă pierdeţi mireasma şi vă întunecaţi, lumea se va goli de viată,
va fi doar o piele de şarpe năpârlită pe care acesta o pierde printre spini2.

Voi aveţi flacăra cerească în mijlocul cenuşii3.
Dacă voi vă îngăduiţi să pieriţi
lumea va fi o grămadă de cenuşă dincolo de porţile vieţii.

Purtătorii de moarte flecăresc despre viata voastră, fiindcă ei nu au o viată a lor.

Sperjurii se jură pe Dumnezeul vostru, fiindcă ei nu au un Dumnezeu al lor.

Un mincinos se îndreptăţeşte pe sine cu adevărul tău, fiindcă acesta nu-l are pe al său.

Înţelepţii lumii caută înţelepciunea pe căi întortochiate şi revin la înţelepciunea voastră, fiindcă alta nu există.

Famenii vă persecută fiindcă se tem de puterea voastră, pe care n-o pot lua de la voi.

Laşii vă invidiază curajul, fiindcă ei n-au nimic care să-i încurajeze.

Iată, bogaţii cerşesc cu toţii la voi, totuşi nimeni nu vă poate oferi nimic. Voi sunteţi bogaţi, fiindcă îl aveţi pe Dumnezeu. Voi sunteţi avuţi, fiindcă sunteţi purtă­tori de Dumnezeu.

Sufletul vostru este sălaşul Dumnezeului Celui Viu. Inima voastră este tronul Său. Mintea voastră este Muntele Sinai acolo unde numai El singur dă tablele legii şi grăieşte4.

Călătoriţi liber cu Dumnezeu în voi; nu vă veţi ră­tăci şi nu veţi rămâne fără adăpost. Intraţi cu El liberi prin porfile zilei, iar ziua va fi a voastră. Intraţi cu El nestingheriţi prin porţile nopţii şi noaptea vă va arăta minunile ei.

Nu vă vindeţi comoara, căci lumea nu o poate plăti5.

Nu neguţătoriţi cu universul, căci acesta nu vă poate oferi nimic decât pe sine. El însuşi nu este decât o biată hârtie în comparaţie cu aurul, într-o bună zi va arde şi va fi redus la o mână de cenuşă6. Va muri cu adevărat? El este deja mort şi nu are nimic fără co­moara voastră duhovnicească.

Spaţiul, de la un capăt la altul nu vă poate cuprinde avuţia.

Timpul, de la un cap la altul nu vă poate calcula avuţia.

Lumea vă urăşte, fiindcă voi aveţi pace şi ea nu are. Lumea vă invidiază, căci voi aveţi bogăţie, iar ea este împovărată de lipsuri.

Lumea se teme de voi, fiindcă aveţi putere, iar ea nu are.

Lumea vă urăşte, fiindcă voi sunteţi binecuvân­taţi7, iar ea este nenorocită8.

Nu contrariaţi lumea şi nu puneţi gaz pe foc, fiindcă întreaga lume luceşte de flăcările răutăţii. Aţi fost izolaţi, spuneţi voi? Simt oare mormintele cu adevărat o tovărăşie? O persoană vie într-un cimitir e mai puţin singură decât toate mormintele celor morţi.

Sunteţi putini la număr, ziceţi? Dar sunteţi bine înarmaţi.
Vrăjmaşii voştri sunt morminte văruite.

Lumea e lipsită de viată fără voi. Voi sunteţi vasele prin care viata se scurge în lume.

Lumea n-are bucurie fără voi. Prin voi râsetele întră în temniţă.

Nu vă îngrăşaţi trupurile, fiindcă îngrăşarea este îngreunare duhovnicească. Nu acumulaţi noroi în vasele voastre, fiindcă acestea se vor lenevi, iar sufletele vi se vor subţia.

Cu râvnă păstrati-L pe Mirele ceresc în voi şi aveţi grijă şi să nu-L îndepărtaţi de la voi9. Cu adevărat, El este tot atât de sensibil ca o pasăre şi nu Se va impune cu sila. La un singur gând necugetat El zboară de la minte. Din pricina unei singure dorinţe necurate El fuge din inimă.

Amintiti-vă: dacă El vă părăseşte, lumea va deveni deşartă pentru voi, piele de şarpe năpârlit printre spini.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

2 octombrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a XCVI-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI


Orice creatură mă înspăimânta când eram copil, dar pe vreme ce am crescut am început să simt com­pasiune pentru orice creatură. Orice creatură mi se părea a fi mai puternică decât mine când eram copil.

Acum mă simt mai puternic decât orice şi simt compasiune fată de orice.

Fiindcă am învăţat să stau lângă Tine, Domnul meu, Carele eşti înconjurat de cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi. Iar eu am crescut din Tine ca un pom dintr-un munte.

Pe când eram copil, am luat fiecare zidire drept dascăl al meu şi am petrecut putină vreme cu fiecare dintre ele. Şi am aflat despre neputinţă şi moarte şi strigătul către Tine.

Am căutat creatura cea mai puternică, pentru ca să mă apuc de ea şi să mă izbăvesc de schimbare şi fluctuaţii. Dar ochii mei n-au văzut-o vreodată şi nici urechile mele n-au auzit de la ea, dar nici picioarele nu s-au împiedicat de ea. Timpul îi creşte pe toţi copiii săi spre a se lupta cu ei şi spre a-i îndoi ca pe o glumă şi a-i plesni în două şi a-i scoate din temelie, râzând de groapa muritorilor.

Am pus mâna pe o floare şi am spus: "în frumuseţe ea e mai tare decât mine". Dar când a sosit toamna, floarea a murit dinaintea ochilor mei, iar eu n-am putut face nimic spre a o ajuta. Aşa că mi-am întors privirea înlăcrimată de la ea şi am apucat copacii înalţi.

Dar o dată cu trecerea timpului copacii au fost scoşi din rădăcini şi au căzut la pământ precum ostaşii biruiţi, iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată de la ei şi am apucat o piatră: "E mai tare decât mine", am spus eu, "cu ea mă simt în siguranţă".

Dar odată cu trecerea timpului piatra s-a prefăcut în ţărână dinaintea ochilor mei, iar vântul a spulberat-o, iar eu mi-am întors privirea înlăcrimată de la ea şi m-am prins de stele. "Stelele sunt mai tari ca orice altceva", am spus eu "mă voi agăţa de ele şi nu voi cădea".

Dar după ce am îmbrăţişat stelele şi am început să grăiesc cu ele în şoapte tainice, am auzit geamătul muribunzilor şi mi-am întors privirea înlăcrimată de la ele şi m-am alipit de oameni. "Oamenii umblă falnic, drept şi liber", am spus eu, "uite ce forţă este în ei; mă voi agăţa de ei ca să nu cad".

Dar odată cu trecerea timpului l-am văzut chiar şi pe cel mai puternic dintre oameni alunecând neaju­torat pe gheaţa timpului în prăpastia fără margini, lăsându-mă singur.

Asudat de atâta căutare am contemplat universul în întregul său şi am spus: "Tu eşti mai puternic ca orice. Mă voi agăţa de Tine. Ţine-mă strâns ca să nu alunec în prăpastia fără fund. Şi am căpătat acest răspuns: "în seara aceasta şi eu mă voi cufunda în prăpastia fără fund, iar mâine îmi va lua locul un alt univers, în zadar te legi de mine, căci eu îţi sunt un biet tovarăş de drum".

Din nou am revenit la oameni, la cei mai înţelepţi dintre fiii oamenilor şi le-am cerut povaţa. Dar ei s-au certat în timp ce îmi dădeau răspunsuri, până când moartea şi-a fluturat mâna şi a adus tăcerea m mijlo­cul cetăţenilor.

Din nou am revenit la oameni, la cei mai fericiţi din­tre fiii oamenilor şi le-am cerut părerea. (De parcă s-ar putea oferi vreo părere din partea celor ce cugetă trupeşte!): Dar ei m-au luat drept o glumă spre amuza­mentul lor, până când moartea şi-a ridicat toiagul şi le-a acoperit limbile cu ţărână.

Din nou mi-am întors fata către oameni, spre cei ce m-au zămislit şi m-au pus în rândul creaturilor şi le-am cerut părerea. Chipurile lor zbârcite au început să pălească; ochii li s-au umplut de lacrimi şi au început să murmure: "În neştiinţă am fost zămisliţi, în neştiinţă te-am zămislit şi pe tine şi neştiinţa noastră o împărtăşim cu tine".

Din nou am revenit la oameni, la prietenii mei şi am spus: "Ce credeţi, prietenii mei?" Dar ei au tăcut îndelung, până când ruşinaţi şi fără a-şi ridica ochii au început să murmure: "De multă vreme ne pregăteam să te întrebăm ce crezi, ce gândeşti tu".

Iar când am bătut la cea mai de pe urmă dintre uşi spre a-mi rosti întrebarea, uşa s-a deschis şi am văzut un mort purtat în afara casei.

Când n-au mai existat uşi la care să bat, chiar şi lacrimile au încetat să mai curgă şi o teamă cumplită şi-a înfipt ghearele în oasele mele.

S-a mai aflat o singură lacrimă în ochii mei şi ea s-a rostogolit în străfundul sufletului meu. Şi iată, o uşă necunoscută, la care a bătut această ultimă lacrimă, s-a deschis şi atunci ai apărut Tu, împăratul Meu şi Tatăl meu, înconjurat de întregime de cete nemuritoare ca un munte acoperit de brazi, cufundat într-o flacără nestinsă.

Iar lumina a început să dănţuiască precum nu­meroasele sunete ale unei harpe şi am auzit un glas spunând: "Eu sunt Cel pe Care tu îl cauţi. Alipeşte-te de Mine. Numele Meu este: EU SUNT"*.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

1 octombrie 2009

In memoriam Octavian Paler:
(PowerPoint)
(aici)

29 septembrie 2009

Orice traumatism ne deruteazã, îndreptându-ne cãtre tragedie. Dar reprezentarea evenimentului ne oferã posibilitateaa de a-l transforma într-un pivot al istoriei noastre, un fel de luceafãr negru, care ne indicã directia. Când bula noastrã s-a destrãmat, nu mai suntem protejati. Rana este realã, bineînteles, dar destinul ei nu este independent de vointa noastrã, pentru cã putem sã o transformãm în altceva.

(Boris Cyrulnik - Murmurul fantomelor, Editura Curtea Veche)
Fragmente pe site (aici)

28 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a XIII-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI


Tu nu ceri mult de la mine, iubirea mea. Cu ade­vărat, oamenii cer mai mult.

Sunt învăluit într-un înveliş gros de nonexistentă care-mi acoperă ochii sufletului meu.
Tu îi ceri doar sufletului meu să-şi scoată învelişul ceţos şi să-şi deschidă ochii spre Tine, puterea mea şi adevărul meu.
Oamenii îmi cer să-mi învelesc sufletul din ce în ce mai mult cu învelitori din ce în ce mai groase.

O, ajută-mă, ajută-mă! Ajută-mi sufletul să ajungă la libertate şi lumină, să devină uşor, dăruindu-i aripi să zboare.

Poveştile sunt lungi, prea lungi; morala e scurtă - un cuvânt. Poveştile curg mai departe şi nasc alte poveşti, întocmai precum faţa netedă a lacului meu se transformă din culoare în culoare.
Unde se sfârşeşte revărsarea de culori a apei de sub soare şi unde revărsarea de poveşti în alte poveşti?

Poveştile sunt lungi, prea lungi; morala este scurtă - un cuvânt. Tu eşti acel cuvânt, o, Cuvinte al lui Dumnezeu*. Tu eşti morala tuturor poveştilor.

Ceea ce stelele scriu pe cer, iarba şopteşte pe pământ.
Ceea ce apa susură în mare, focul huruie sub mare.
Ceea ce îngerul spune cu ochii săi, imamul* strigă din minaretul* său.
Ceea ce trecutul a spus şi a zburat, prezentul spune şi zboară.

Există o esenţă pentru toate lucrurile; există o mo­rală pentru toate povestirile.
Lucrurile sunt poveşti ale cerului.
Tu eşti înţelesul tuturor poveştilor.
Povestirile sunt adâncul şi profunzimea Ta.
Tu eşti cuprinsul tu­turor poveştilor. Tu eşti o pepită de aur într-un mor­man de pietre.

Când îţi rostesc numele, am spus totul şi mai mult decât atât! (cf. Filipeni 2,9-11)

O, dragostea mea, ai milă de mine!

O, Puterea şi Adevărul meu, ai milă de mine!

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

27 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a XII-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI


Unge-mi inima cu untdelemnul milei Tale, Preamilostivul meu Domn.

Fie ca niciodată mânia împotriva celor puternici şi nici dispreţul fată de cei slabi să nu-mi cuprindă ini­ma! Căci totul e mai firav decât roua dimineţii.

Fie ca niciodată să nu se cuibărească în inima mea ura fată de cei ce complotează răul împotriva mea, spre a lua aminte la sfârşitul lor şi să rămân în pace.

Milostivirea deschide calea spre inima tuturor creaturilor şi aduce bucurie. Nemilostivirea aduce ceată la prova şi crează izolare.

Ai milă de robul Tău cel vrednic de milă, Preabună Marie şi descoperă-mi taina milei Tale.

Omul Absolut* este copilul milei Tatălui şi lumina Duhului.

Toată creaţia este doar o poveste despre El. Sorii cei puternici din ceruri şi cele mai mărunte picături de apă din lac poartă într-însele o părticică din istoria, povestea despre El. Toţi ziditorii cerului şi ai pămân­tului, de la preaputernicii serafimi până la stăpânii şi cele mai mărunte particule de praf, grăiesc exact aceeaşi poveste despre El, Care este preesenta lor şi izvorul cel mai dinainte de viată dătător.

Ce sunt toate cele de pe pământ, şi soarele şi luna decât creaţia Lui? Cu adevărat, în acest chip toată creaţia văzută şi nevăzută este Omul Absolut* în po­vestiri.

Esenţa este simplă, dar nu există sfârşit sau număr la povestirile despre esenţă.

Fraţii mei, cum oare pot eu să vă vorbesc despre esenţă, când voi nu înţelegeţi nici măcar povestirile?

Ah, dacă măcar aţi şti cât e de mare dulceaţa şi lărgimea şi tăria când ajungi la capătul tuturor poves­tirilor, acolo unde încep istorisirile şi acolo unde ele se sfârşesc. Acolo unde limba tace şi unde totul se spune dintr-o suflare!

Cât de plictisitoare devin atunci toate îndelungile şi obositoarele povestiri ale creaturilor! Cu adevărat ele sunt tot atât de plictisitoare ca pentru cel obişnuit să vadă fulgerul şi căruia îi spui povestiri despre fulger. Primeşte-mă în Tine, o, Unule Născut Fiule, aşa încât să pot fi unul cu Tine aşa precum am fost înainte de creaţie şi de Cădere*.

Fie ca lunga şi plictisitoarea mea poveste despre Tine să se sfârşească cu vederea Ta, fie şi de o clipă.
Fie ca să moară înşelarea mea în privinţa Ta, care m-ar putea face să cred că sunt ceva fără de Tine, că sunt altceva înafara Ta.

Urechile-mi sunt pline de poveşti. Ochii mei nu mai caută să vadă nimic înafara de Tine, esenţa mea, Cel plin de povestiri.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

26 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a XI-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI

Odată m-am legat de Tine, iubirea mea, iar toate celelalte legături s-au rupt.

Văd o rândunică zburând deasupra cuibului ei sfărâmat şi-mi spun: "Nu sunt legat de cuibul meu".

Văd un fiu plângându-şi tatăl şi spun: "Nu sunt legat de părinţii mei".

Văd un peşte murind de îndată ce este scos din apă şi spun:
"Acesta sunt eu! Dacă aş fi scos din braţele Tale, aş muri în câteva clipe, ca un peşte aruncat pe nisip".

Totuşi cum m-aş fi putut cufunda atât de mult în Tine, fără cale de întoarcere şi să fi trăit, dacă n-aş fi fost mai înainte în Tine?
Cu adevărat am fost în Tine de la prima Ta trezire, fiindcă simt că Tu eşti casa mea.

Veşnicia există în veşnicie întocmai precum vre­melnicia există în timp. Într-o veşnicie, o, Doamne, Tu Te aflai într-o inefabilă identitate cu Tine însuti şi în sfinţenia Ta de seară, în acea vreme ipostasurile* Tale erau adevărul dinlăuntrul Tău, căci le era cu neputinţă ca ele să nu se afle în Tine. Dar ele nu s-au recunos­cut una pe alta, fiindcă ele nu erau conştiente de di­versitatea lor. într-o a doua veşnicie Tu erai în sfinţe­nia Ta matinală, iar cele trei ipostasuri* s-au recunos­cut pe ele însele ca atare.

Tatăl nu a fost înainte de Fiul, nici Fiul n-a fost înainte de Tatăl, nici Atotsfântul Duh n-a fost înainte sau după Tatăl şi Fiul. Ca un om care atunci când se trezeşte brusc deschide amândoi ochii în acelaşi timp, la fel s-au deschis deodată şi Cele trei ipostasuri* din Tine în acelaşi timp. Nu există nici un Tată fără Fiul şi nici un Fiul fără Duhul Sfânt.

Când stau întins pe marginea lacului meu şi dorm inconştient, nici puterea cunoştinţei, nici dorinţa, nici acţiunea nu mor în mine, ci mai degrabă ele se re­varsă într-o unitate indefinită, fericită, asemănătoare nirvanei*.

Aceasta este istoria Ta în sufletul meu, o, Doamne, tâlcuitorul vieţii mele.
Nu este oare istoria sufletului meu tâlcuitorul istoriei a tot ceea ce este creat, a tot ceea ce este împărţit şi a tot ceea ce este unit?
Şi al Tău, de asemenea, Patria mea, sufletul meu este - iartă-mă, o, Doamne - tâlcuitorul Tău.

O, Patria mea, mântuieşte-mă de atacurile străinilor asupra mea.

O, Lumina mea, alungă întunericul din sângele meu. O, Viata mea, arde toate larvele morţii din sufletul meu şi din trupul meu.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

25 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a X-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI

Către o limbă tăcută şi o minte contemplativă Tu Te apropii, o, Atot Sfinte Duhule, mirele sufletului meu.
Tu eviţi o limbă vorbăreaţă aşa precum lebăda evită un lac bântuit de furtună.
Ca o lebădă tu înoţi peste liniştea inimii mele şi o faci rodnică.

Încetaţi cu înţelepciunea voastră cea lumească, voi, fraţii mei. înţelepciunea* e născută, nu făcută.
Aşa precum înţelepciunea* Se naşte în Dumnezeu, tot astfel ea se naşte pe pământ,
 înţelepciunea născută crează, dar nu este creată.

Aşadar, voi fanfaronilor vă lăudaţi cu intelectul vostru!
Ce este intelectul vostru înafara amintirii mul­tor fapte?
Şi dacă voi vă amintiţi atâtea, cum de aţi putut uita momentele de minunată naştere a înţelep­ciunii înlăuntrul vostru?
Uneori vă aud vorbind despre cugete măreţe care s-au născut în voi în chip neaştep­tat, fără a face vreun efort.
Cine v-a adus aceste cu­gete, voi, intelectualilor? Cum de s-au născut ele fără un tată, dacă voi acceptaţi că nu le-aţi zămislit voi?

Cu adevărat vă spun vouă: tatăl acestor cugete este Atotsfântul Duh, iar maica lor supravieţuieşte ca un locşor pur, neprihănit al sufletului vostru, acolo unde Atotsfântul Duh încă mai îndrăzneşte să intre.

Aşadar, orice înţelepciune din cer şi de pe pământ se naşte din Fecioara şi din Atotsfântul Duh. Acesta a plutit deasupra purităţii celui dintâi ipostas şi Omul Absolut*, înţelepciunea lui Dumnezeu* S-a născut.

Ceea ce puritatea Tatălui este în cer, fecioria Maicii este pe pământ.
Ceea ce reprezintă lucrarea Sfântului Duh în cer, tot astfel lucrează El şi pe pământ.
Aşa cum este naşterea înţelepciunii în cer, la fel este şi naşterea ei pe pământ.

O, suflete al meu, veşnica mea surpriză! Ceea ce s-a întâmplat odată în cer şi cu voi trebuie să se întâm­ple odată pe pământ.
Trebuie să deveniţi precum o fecioară, ca voi să puteţi primi înţelepciunea lui Dumnezeu.
Trebuie să fiţi ca o fecioară, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să Se poată îndrăgosti de voi.
Toate inimile din cer şi de pe pământ îşi au izvorul în Fecioara şi în Duhul.

O fecioară dă naştere la înţelepciunea creatoare. O femeie desfrânată crează cunoaştere stearpă, aridă.
Doar o fecioară poate vedea adevărul, în vreme ce o femeie desfrânată poate doar recunoaşte lucruri.

O, Doamne, în Treime slăvit, curăteşte-mi vederea sufletului meu şi pleacă-Ţi chipul asupra lui, astfel încât sufletul meu să poată străluci cu slava Domnului său, aşa încât minunata istorie a cerului şi a pămân­tului să-i poată fi dezvăluită, ca să se poată umple de strălucire
 ca lacul meu atunci când soarele se află deasupra sa la amiază.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006


Cartea se poate obtine de aici:
http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/1075-rugaciuni-pe-malul-lacului-nicolae-velimirovici-sf..html

24 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a IX-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI


O, Doamne, taina cea mal adânc hrănită a sufletu­lui meu, cât de uşoară e această lume, când eu o pun în balanţă cu Tine!

Pe un taler al balanţei este un lac de aur topit, iar pe celălalt un nor de fum.

Toate grijile mele, dimpreună cu trupul meu şi convulsiile sale prosteşti de dulceaţă şi amărăciune - ce sunt acestea altceva decât fum, dinapoia cărora sufletul meu înoată într-un lac de aur?

Cum le pot eu mărturisi oamenilor taina pe care o văd prin cercurile de foc ale arhanghelilor Tăi?
Cum le pot eu vorbi părticelelor despre totalitate?
Cum pot în­ţelege unghiile circulaţia sângelui în trup?
Este într-adevăr dureros pentru cel mut de uimire să le grăiască celor asurziţi de zgomot.

Mai întâi vine naşterea şi apoi creaţia,
 întocmai precum un gând minunat se naşte tainic şi cu pace în om, iar gândul astfel născut creează mai apoi,
 tot ast­fel a procedat şi Omul Absolut*, ca Cel Unul Născut să apară în Tine şi mai apoi a creat tot ceea ce Dum­nezeu poate crea.

În curăţia Ta absolută, prin lucrarea Atotsfântului Duh, Fiul S-a născut [cf. "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut" (Fs. 2, 7)]. Aceasta este naşterea lui Dum­nezeu de Sus.

Aşa cum este sus, tot astfel e şi jos - obişnuiau să spună cei din vechime.
Ceea ce s-a întâmplat în cer, s-a întâmplat şi pe pământ.
Ceea ce s-a întâmplat în veşnicie, s-a întâmplat şi în vremelnicie.

Îmi eşti drag, iubirea mea, fiindcă Tu eşti o taină pentru mine.
Orice iubire arde fără să se stingă atâta timp cât durează taina.
Taina revelată este dragoste arsă. Eu mă făgăduiesc Ţie cu o veşnică iubire chiar dacă Tu mi Te făgăduieşti prin taină veşnică.

Tu Te-ai înveşmântat în şapte ceruri; Tu Te-ai ascuns prea adânc de orice fel de ochi.
Dacă toţi sorii ar fi să se unească într-un singur focar, toţi aceştia n-ar putea pătrunde prin toate vălurile Tale.

Tu nu Te-ai tăinuit de bunăvoie, o, Preamărite Doamne, ci din pri­cina nedesăvârşirii noastre.
O creatură divizată şi disecată nu Te vede.
Tu eşti netăinuit doar celui ce s-a făcut una cu Tine.
Tu eşti netăinuit doar celui pentru care zidul dintre "eu" şi "Tu" a dispărut.

O, Doamne, cea mai adânc hrănită taină a sufletu­lui meu, cât de uşoară e această lume când o pun în aceeaşi balanţă cu Tine!
Pe un taler al balanţei se află un lac de aur topit şi pe celălalt un nor de fum.


Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

23 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a VIII-a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI

Lumile roiesc în jurul Tău ca albinele în jurul unui cireş înflorit.
O lume o dă pe cealaltă deoparte; una contestă moştenirea celeilalte; unul se uită la celălalt ca la un intrus în casa sa.
Toţi pretind un drept mai mare de la Tine decât Tu însuti o faci.

Din revărsarea plinătăţii Tale mulţimile-s hrănite, o, Dulceaţă nesfârşită. Toţi se îmbuibă şi toţi pleacă înfometaţi.


Din toate gloatele, gloata omenirii pleacă cea mai înfometată. Nu fiindcă Tu n-ai avut hrană pentru oameni, o, Stăpâne,
ci fiindcă ei nu-şi recunosc hrana şi aşa, ei se luptă cu omizile pentru acelaşi frunziş.

Înaintea tuturor creaturilor şi înaintea tuturor veacurilor şi a întristării Tu, o, Doamne, l-ai conceput pe om în inima Ta.
Tu l-ai conceput pe om mai întâi, chiar dacă Tu l-ai vădit cel de pe urmă în grădinile creaţiei
- la fel precum grădinarul se gândeşte la trandafirul înflorit tot timpul cât sapă şi plantează pedunculii uscaţi de trandafir
- întocmai precum un con­structor trăieşte bucuria turlelor în timp ce plănuieşte o biserică,
chiar dacă el le construieşte pe acestea tocmai la urmă.

Tu l-ai născut pe om în inima Ta, înainte ca Tu să începi crearea lumii.

Ajută-mi limba de ţărână să-i dea un nume acestui om, acestei străluciri a slavei Tale, acestui cânt al bi­necuvântării Tale.

Să-L numesc eu Omul Absolut*?
Fiindcă întocmai precum El a fost cuprins în inima Ta, tot astfel a fost şi întreaga lume plăsmuită, incluzându-l pe om şi pe vestitorii omului, cuprinsă în mintea Ta.

Şi nimeni nu-L cunoaşte pe Tatăl în afară de Fiul şi nici nimeni nu-L cunoaşte pe Fiul afară de Tatăl (cf. Mt. 11:27).
Tu erai precum nirvana*, o, Doamne, până când Fiul a fost conceput întru Tine; Tu erai fără nu­măr sau nume.

Cum Te voi preamări în mijlocul unei mulţimi de omizi înfometate, pe care un vânt le bate în cireşul înflorit,
iar altul le alungă de acolo, şi a căror viată în­treagă se petrece între două vânturi?

O, Doamne, visul meu de zi şi noapte, ajută-mă să Te preamăresc, aşa încât nimic să nu poată deveni măreţ în inima mea afară de Tine.

Fie ca toate creaturile să Te preamărească, o, Doamne, ca nu cumva acestea să se mărească pe ele însele în locul Tău.


Cu adevărat, Tu eşti nesfârşit de mare, o, Doamne, chiar dacă imnele noastre Te-ar preamări oricât!

Chiar atunci când toate roiurile de insecte sunt azvârlite, din cireşul înflorit, cireşul rămâne acelaşi în măreţia şi frumuseţea sa primăvăratică.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

22 septembrie 2009

Sfântul Nicolae Velimirovici

Meditatia a VII -a din volumul

RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI

Aş vrea dacă s-ar putea să fac muzicanţi din piatră, dănţuitori din nisipul lacului şi cântăreţi din frunzele tuturor copacilor din munţi, astfel încât aceştia să mă poată ajuta să-L slăvesc pe Domnul - şi astfel încât glasul pământului să poată fi auzit în mijlocul cetelor îngereşti!

Fiii oamenilor se îmbuibă la masa Stăpânului absent şi nu cântă pentru nimeni înafara lor înşile şi pentru gurile lor pline care, în cele din urmă se vor întoarce în ţărână.

Cumplit de tristă este orbirea fiilor oamenilor, care nu văd puterea şi slava Domnului. O pasăre vieţuieşte în pădure şi nu vede pădurea. Peştele înoată în apă şi nu vede apa. Cârtiţa vieţuieşte în pământ şi nu vede pământul. Cu adevărat, asemănarea omului cu păsările, peştii şi cârtiţele este grozav de tristă.

Oamenii, ca şi animalele, nu dau atenţie la ceea ce există cu supraabundenţă,
ci îşi deschid ochii asupra a ceea ce este rar sau excepţional.

Există o supraabundenţă de Tine, o, Doamne, răsuflarea mea, de aceea oamenii nu Te văd. Tu eşti mult prea vădit, o, Doamne, suspinul meu, şi de aceea atenţia oamenilor e abătută de la Tine şi îndreptată spre urşii polari, spre rarităţi aflate la distanţă.

Tu îi slujeşti pe slujitorii Tăi prea mult, dulcea mea credincioşie, de aceea Tu eşti supus dispreţului. Tu Te ridici spre a aprinde soarele deasupra lacului prea devreme, de aceea somnoroşii nu Te pot suporta. Tu eşti prea râvnitor în a aprinde lămpile de veghe pe bolta cerului noaptea, râvnirea mea neîntrecută, iar inima cea leneşă a oamenilor grăieşte mai mult despre un slujitor indolent decât despre râvnă.

O, dragostea mea, aş vrea să-i pot face pe toţi locuitorii pământului, apei şi văzduhului să îţi psalmodieze imne Ţie! Aş vrea să pot stinge lepra de pe fata pământului şi să preschimb această lume desfrânată la fecioria cea dintâi a ei, cu care Tu ai creat-o!

Cu adevărat, Dumnezeul meu, Tu eşti tot atât de măreţ cu sau fără lume.

Tu eşti Ia fel de măreţ chiar dacă lumea Te slăveşte sau dacă lumea Te huleşte.
Dar când lumea Te huleşte, Tu pari a fi chiar şi mai măreţ în ochii sfinţilor Tăi.

Din volumul
Nicolae Velimirovici - RUGÃCIUNI PE MALUL LACULUI, Editura ANESTIS, 2006

20 septembrie 2009

Un om de puritate
Nu are nevoie sã stie
Cum sa abordeze lumea.

Caci Domnul lui Suprem
Abordeazã lumea
În el si prin el.

Sri Chinmoy

15 septembrie 2009

Oricine poate deveni furios - e simplu.
Dar sã te înfurii pe cine trebuie, cât trebuie, când trebuie,
pentru ceea ce trebuie si cum trebuie -
nu este deloc usor.


(ARISTOTEL, Etica nicomahicã)

12 septembrie 2009

Viaţa şi moartea, suferinţa şi bucuria, băşicile picioarelor învineţite,
iasomia din spatele casei, persecuţiile, atrocităţile nenumărate,
totul, totul este în mine şi formează un ansamblu puternic,
îl accept ca pe o totalitate indivizibilă şi încep să înţeleg din ce în ce mai bine –
pentru propriul meu folos, fără a o putea explica încă altora –
logica acestei totalităţi. (…)

Viaţa este frumoasă şi plină de sens în absurditatea ei
,
cu condiţia să ştim să înlesnim un loc pentru tot
şi să o purtăm întreagă în noi în unitatea ei;
atunci viaţa, de o manieră sau alta, formează un ansamblu perfect.

De îndată ce refuzăm sau vrem să eliminăm anumite elemente,
de îndată ce ne urmăm bunul nostru plac şi capriciul nostru
pentru a admite un aspect al vieţii şi a-l respinge pe altul,
atunci viaţa devine într-adevăr absurdă:
de îndată ce ansamblul este pierdut, totul devine arbitrar.

(E. HILLESUM, Une vie boulevers
ée, Paris, Seuil, 1985)



Tãcerea lui Dumnezeu
(aici)

o prezentare PowerPoint


... distrugătorii,
care încă sunt regula în multe familii,
comunităţi religioase,
societăţi de toate tipurile...

Lytta Basset - Dincolo de iertare - Dorinta de a întoarce pagina aici

10 august 2009

Ascultându-vă, am sentimentul că Christos este pentru dvs mai ales un maestru spiritual, adică cineva care a evoluat, a realizat o adevărată cale şi apoi a dat o învăţătură foarte profundă invitând la urmarea acestei căi

Pentru mine Christos este în acelaşi timp, cum spune Tradiţia, „om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Dar o întreagă parte a Bisericii a insistat mai ales asupra acestui al doilea aspect. Or, eu cred că Christos a deschis şi o cale, pentru orice fiinţă umană, de perfecţiune, de desăvârşire, nu în sens moral, ci în sens spiritual. Este ceea ce ortodocşii, fideli învăţăturii Părinţilor primari, numesc „proces de îndumnezeire”.

Lytta Basset - Sã ne vindecãm pentru a ierta (aici)

9 august 2009

Fiinţa de dorinţã si fiinţa de aspiraţie din noi

Orice căutător spiritual poartă în el două fiinţe:
omul care doreşte şi omul care aspiră.

Lumea a provocat în voi considerabile frustrări. A cui este vina? Răspunzătoare este fiinţa care doreşte în voi. Fiinţa care aspiră în voi nu va fi niciodată victima frustrării, pentru că ea se străduie întotdeauna să vadă lumina potrivit lui Dumnezeu.
Dacă simţiţi constant prezenţa fiinţei care doreşte, ea nu vă va putea da decât ceea ce are ea, adică frustrarea care vă va împiedica să daţi un sens vieţii voastre.
Dacă, dimpotrivă, simţiţi în voi fiinţa care aspiră, ea vă va lăsa să întrevedeţi în orice clipă, în viaţa voastră, un scop strălucitor. Orice gând, orice idee, orice ideal va avea un sens. Fiecare clipă va fi întoarsă spre un scop.
Veţi percepe, în inima fiecărei clipe, un vast proces conştient.
De aceea, dacă doriţi să descoperiţi sensul vieţii voastre,
străduiţi-vă de acum să hrăniţi fiinţa care aspiră în voi.
Scopul vieţii voastre nu va întârzia să vi se dezvăluie.

Nu sunteţi jungla de dorinţe a vieţii voastre.
Nu sunteţi bruta distructivă a vitalului vostru.
Sunteţi lampa de aspiraţie a inimii voastre.

Sri Chinmoy - Les Ailes de la Joie
(cartea este tradusã si în româneste - Editura Herald)

8 august 2009

Cei care încep să studieze medicina trebuie la început să studieze scheletul, craniul, diferitele organe. Tot aşa, pentru a studia religia, trebuie învăţate anumite reguli, anumite procedee care sunt prescrise; căci ele pregătesc corpul şi spiritul şi facilitează căutarea lui Dumnezeu.

Nu puteţi face abstracţie de exterior dacă vreţi să cunoaşteţi interiorul.
Interiorul se reflectă în lumea exterioară.
Universul este imaginea Celui care veghează mereu.
Nu vă lăsaţi rătăciţi de falsele atracţii ale lumii.

Căutaţi-l pe Cel care, din interior, dirijează totul.

(Mâ Ananda Moyî – Aux sources de la joie, Ed. Albin Michel)

7 august 2009

Vorbiţi şi acţionaţi mereu din fondul inimii voastre de generozitate.

Numai atunci când avem realmente ceva de oferit lumii putem deveni cu adevărat umili. Pomul care nu are roade rămâne drept. Dar cel care este încărcat de roade se înclină. O umilitate autentică este semnul că avem ceva de oferit umanităţii. Dacă sunteţi plini de orgoliu şi de ego, nimeni nu va avea nimic bun de primit de la voi.

Rugaţi-vă pentru ca Dumnezeu
Să nu se mulţumească cu utilizarea voinţei voastre,
Ci să transforme şi aroganţa voastră
Într-un spirit de slujire dezinteresată.


Sri Chinmoy - Les Ailes de la Joie

Tradusã si în româneste, publicatã de Editura Herald, Aripile bucuriei
Detalii carte aici: http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=129&title=Aripile%20bucuriei

6 august 2009

A-l conceptualiza pe Dumnezeu înseamnă
a răsturna ierarhia veritabilă a existenţei,
subordonând Increatul creatului,
Modelul imaginii,
înseamnă a introduce imaginea în model
şi, mai de vreme sau mai târziu, a o substitui Modelului
reducând Fiinţa divină la dimensiunile asemănării ei.

Arhimandrit Sofronie – „Stareţul Siluan”

5 august 2009

Descoperirea lui Dumnezeu

Doi prieteni mergeau alături, pe un fir de vale. Unul din ei zise, arătând către munte:
- Vezi peştera aceea de sus? Acolo vieţuieşte un om care de multă vreme s-a ascuns de lumea aceasta. nu doreşte nimic şi nu caută altceva, decât să-l afle pe Dumnezeu pe faţa pământului.
- Pe Dumnezeu nu îl va descoperi decât numai dacă va renunţa la peştera sa, la sihăstrie, la singurătate, spre a se întoarce în lumea aceasta, împărtăşindu-i bucuriile şi restriştile, dănţuind cu dănţuitorii la nunţi şi bocind cu bocitorii la capul morţilor.
Cel dintâi îi dădu dreptate, dar nu se stăpâni, cu toate acestea, să spună:
- Împărtăşesc întrutotul cele ce zici, dar cred că pustnicul este un om bun. Nu este cu putinţă, oare, ca omul să facă bine cu pustnicia lui, mai mult decât binele pe care îl face ca să fie văzut şi ştiut?

din volumul KAHLIL GIBRAN – Pribeagul, Editura Herald

2 august 2009

Nu după maniera în care un om vorbeşte despre Dumnezeu,
ci după maniera în care el vorbeşte despre lucrurile pământeşti
se poate cel mai bine discerne
dacă sufletul lui a stat în focul iubirii lui Dumnezeu.
Nici cea mai mică deghizare nu este posibilă.
Există false imitaţii ale iubirii de Dumnezeu,
dar nu ale transformării pe care ea le operează în suflet,
pentru că nu avem nici o idee despre această transformare
altfel decât trecând noi înşine pe acolo.

Simone Weil

1 august 2009

Privirea lui Iisus

In Evanghelia dupa Luca scrie:
Dar Petru a spus: „Omule, nu stiu despre ce vorbesti”. In acel moment, chiar in timp ce vorbea, un cocos a cotcodacit, iar Domnul s-a intors si a privit drept spre Petru… iar Petru a iesit afara si a plans.
M-am inteles intotdeauna bine cu Domnul. Conversez tot timpul cu el, ii multumesc, ii implor adevarul.
Dar am avut intotdeauna sentimentul ca doreste sa-l privesc in fata… Iar eu nu pot. Chiar si cand ii vorbesc, ma uit in alta parte atunci cand simt ca el ma priveste direct. Ma tem de fiecare data ca voi descoperi o acuzatie nerostita in ochii sai, pentru vreun pacat nemarturisit. Sau poate vreo cerere: poate ca asteapta ceva de la mine.
Intr-o zi, mi-am adunat tot curajul si l-am privit in ochi! Nu exista nici o acuzatie, nici o cerere. Singurul mesaj pe care il puteai citi in ochii lui era: „Te iubesc”.
La fel ca si Petru, am iesit afara si am plans.


din volumul Anthony de Mello - Cântecul pãsãrii, Editura MIX,
detalii aici: http://www.edituramix.ro/?53t4l&v7f2k=1977

31 iulie 2009

Din aceeasi comoarã de DIALOGURI...



Dragostea oamenilor nu este perfecta. Am inteles si eu asta, azi, in sfarsit! Doar Dumnezeu poate iubi „perfect”, neconditionat, sfant. Iar eu, de multe ori L-am cautat pe Dumnezeu in oameni... Si L-am gasit si acolo aproape de fiecare data, insa ceva nu era complet. Banuiesc ca eu ma asteptam de la oameni sa fie dumnezei... si ei nu sunt. Ce povara trebuie ca simteau unii ca le pun in spate!! Oamenii sunt minunati, mai vii sau mai putin. Oamenii sunt pentru... a calatori impreuna. Un om cu inima vindecata, cum imi doresc sa ajung si eu, poate face alegeri cu adevarat libere...

continuarea pe site-ul Maicii Siluana (aici)

30 iulie 2009

Frica urăşte.
 Iubirea iartă.
 Înţelepciunea uită.

Sri Chinmoy

29 iulie 2009

Întrebare:
Cum imi dau seama ca Dumnezeu mai e cu mine?
Ca nu a plecat din cauza ca poate am comis un pacat de neiertat?

Dumnezeu e totul pentru mine.

Un nimenea



Rãspuns:
Minune a lui Dumnezeu!
Nu stii tu ca Dumnezeu e mereu cu noi?

Doar noi nu suntem mereu cu El.


Daca ma intrebi cum ne dam seama daca noi mai suntem cu Dumnezeu iti spun:
dupa nadejde si bucurie!

Ai gresit? Nu pierde nadejdea. Cere iertare!

Ai reusit sa nu cazi? Multumeste si bucura-te!

Cand faci poruncile cu drag, esti cu El!

Cand plangi pentru pacatele tale, esti cu El!

Cand zambesti cuiva, esti cu El!

Cand mananci si-i multumesti, esti cu El!

La Slujbe, esti cu El!

Ai grija numai sa ai si gandul la El!

Cu drag si incredere,

Maica Siluana


.... din dialogurile Maica Siluana vã rãspunde (aici)

28 iulie 2009

Asceza interiorizată va impune
abţinerea (postirea)
de la  gândurile dispersante,
de la iubirile idolatre,
 inclusiv de la un dumnezeu conceput ca un idol.

Marie-Magdeleine Davy,« Le Désert Intérieur »

26 iulie 2009

Absolutul este ascuns, acoperit, astupat de concepţii, opinii, false certitudini.

Arnaud Desjardins, « Les Chemins de la Sagesse »

25 iulie 2009

În admiraţia unui anumit tineret pentru religiile orientale eu am citit setea de viaţă interioară.
Deja de generaţii, tinerii sunt frustraţi, deposedaţi de viaţa mistică, de viaţa interioară. Astăzi în lamaseriile din Nepal, în ashramurile din India, în grupurile carismatice, la Taizé, această nevoie de adoraţie nepotolită explodeazã.

Într-o zi, omul va fi obosit de ideologii sterile în care îşi defulează imensa lui nevoie de a adora (…) Vine timpul şi a şi venit deja când Dumnezeu „care stă la uşă şi bate” va fi auzit. Prea mulţi oameni nu se mai pot învârti pe loc în acest zoo uman.

Stan Rougier ,« L’avenir est ŕ la tendresse »

24 iulie 2009

Apartenenta si fidelitatea noastra la oricare alta entitate în aceasta lume – stat, natiune, familie, cultura sau orice alta valoare – nu rezista decât în masura în care aceasta nu contrazice si nu diminueaza cu nimic apartenenta (syntaxis) esentiala – fidelitatea noastra fata de Împaratia lui Dumnezeu. Fata de loialitatea noastra cu privire la aceasta Împaratie, nici o alta loialitate nu pastreaza un caracter absolut, nici una nu poate pretinde de la noi ascultare neconditionata, nimeni nu este stapânul vietii noastre.

Rãzvan Ionescu http://ferestreinpridvor.blogspot.com/

23 iulie 2009

Starea de a fi a persoanei în întregime apare în atitudine, în raportul tensiune-destindere şi în respiraţie. „Atitudine”, „tensiune justă” şi respiraţie nu desemnează niciodată un aspect pur fizic, ci reprezintă principiile vieţii umane care se reflectă în comportamentul fizic, psihic şi spiritual. De aceea putem ca, lucrând asupra lor, să modificăm omul întreg. Corpul este înţeles de fapt ca modul de „a fi prezent” în această lume; orice lucrare a corpului semnifică deci o lucrare asupra persoanei însăşi – dar cu condiţia ca omul să se gândească la persoana lui şi nu la corpul lui.

(K.G.Durckheim – HARA, centre vital de l”homme, pag. 202)

22 iulie 2009

Un important moment al vieţii este acela în care îi este dat omului să înţeleagă deodată că tot ceea ce se mişcă, în el şi în jurul lui, reprezintă efortul puternic al FIINŢEI spre manifestarea ei în spaţiu şi timp. El va recunoaşte poate atunci cu angoasă cât de mult împiedică el impulsul FIINŢEI spre manifestarea ei; o asemenea experienţă poate fi ocazia unui mare reviriment
care face din om slujitorul FIINŢEI.

(K.G. Durckheim – LE MAITRE INTERIEUR)

21 iulie 2009

Adevãrata umilitate nu este niciodatã o încercare voluntarã de înjosire dureroasã.
Ea este bucurie.

Ariane Buisset

20 iulie 2009

...viaţa spirituală creştină
o neîncetată întoarcere la Dumnezeu...

...a unui om niciodată descurajat...

Un bătrân călugăr a fost întrebat: “Avva, ce faceţi voi aici în deşert?”
Avva a răspuns : « Cădeam şi ne ridicăm, cădem şi ne ridicăm, cădem iarăşi şi ne ridicăm din nou!”
Nu-şi face nici iluzie : viaţa spirituală creştină nu este o continuă ascensiune spre înalt, nu este nici o cale de perfecţiune, ci o neîncetată întoarcere la Dumnezeu. Da, în viaţa creştină, potrivit cuvintelor lui Grigore de Nyssa, se merge „din început în început prin începuturi care nu au sfârşit.”

Într-adevăr, nici un păcat nu are ultimul cuvânt în viaţa creştinilor, dar credinţa ne face capabili să credem mai mult în milostivirea lui Dumnezeu decât în evidenţa propriilor noastre slăbiciuni. Ea ne face capabili să reluăm din nou calea, „în continuul reînceput al unui om niciodată descurajat pentru că este întotdeauna iertat”, cum este scris.

Şi pentru a te încuraja şi pe tine în acest demers îţi ofer o ultimă istorie din deşert: A fost întrebat un bătrân într-o zi : „Avva, poate omul să pună în fiecare zi un nou fundament?” Bătrânul a răspuns: „Dacă este muncitor, el poate chiar în fiecare oră să pună un nou fundament!”

(Enzo Bianchi, Panorama, iunie 2009)

19 iulie 2009

Rugăciunea este un dialog, şi nu un monolog al omului în faţa lui Dumnezeu.
Cuvânt înseamnă faţă către faţă, schimb de gânduri şi de suflete, uniune într-un spirit comun, în adevărul posedat în comun şi împărtăşit. Cuvântul presupune un « Eu » şi un « Tu », el este manifestarea lor reciprocă. In rugăciune omul nu îi vorbeşte unui Dumnezeu care i s-a manifestat omului cu mult timp în urmă într-un cuvânt atât de puternic şi de comprehensiv încât nu poate deveni cu desăvârşire trecut, ci continuă să răsune ca prezent prin toate timpurile ?
Cu cât un om învaţă să se roage cum trebuie, cu atât mai profund simte că
bâlbâiala lui spre Dumnezeu nu este decât un răspuns la cuvântul pe care Dumnezeu i-l adresează.
El simte cât este de adevărat că atunci când Dumnezeu şi omul vor să se înţeleagă, ei nu o pot face decât în limba lui Dumnezeu.
Dumnezeu a început mai întâi să vorbească, şi numai pentru că El s-a „exteriorizat”, omul a putut să se „interiorizeze” spre Dumnezeu.

Hans Urs von Balthasar

17 iulie 2009

...afarã... în viata ostilã...

Trebuie în final să ieşim afară, să părăsim casa tatălui şi adăpostul numelui lui,
să mergem afară unde totul rămâne străin pentru totdeauna,
să trăim în străinătatea neliniştitoare a absenţei de cămin.
„Omul nu poate să rămână copil la nesfârşit,
el trebuie să iasă în sfârşit afară,
în viaţa ostilă.


Sigmund Freud – L’avenir d
’un illusion
(citat de Lytta Basset în La joie imprenable, pag.226)

16 iulie 2009

Aspiraţia la bucurie este partea omului, mai mult ca oricând. Contrar simţului bucuriei, pe care îl găsim înscris deja în noi, aspiraţia la bucurie este din start de ordinul conştientului. Or, ne revine nouă să o cultivăm, şi nimănui altcuiva. Dacă însuşi Isus nu a învăţat bucuria perfectă, este pentru că nimeni nu poate insufla cuiva dorinţa de a trăi cu intensitate. Se va obiecta că această aspiraţie poate lipsi cu desăvârşire. Dar a spune la modul strigat sau a recunoaşte: nu am dorinţa de a trăi, nu înseamnă a spune aceasta la negativ: altceva aşteptam de la viaţă? Noi am avut, la plecare, simţul bucuriei, dar viaţa ne-a decepţionat într-atât încât nu mai aspirăm la nimic. Atunci cum să cultivăm o aspiraţie cvasi moartă?

Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 500, fragmente pe site: (aici)

 

14 iulie 2009

Astăzi şi în fiecare zi,
fă-mă binevoitor, solidar şi milostiv
 în ochii tăi şi
în ochii tuturor celor care mă văd.


(Talmud babilonian)

13 iulie 2009

...drumurile lui Dumnezeu duc la Dumnezeu.
Prin fericire sau nefericire,
Dumnezeu nu ne duce niciodatã decât la Dumnezeu. (...)
Nimic nu mai este ruinat, nici pierdut, nici absurd
atunci când Dumnezeu consoleazã.

(D. Bonhoeffer)

12 iulie 2009

Se caută prea adesea chestiunea sensului în exteriorul nostru,
ca şi cum ea ar putea să ne fie dată de-a gata.
Or, sensul este în noi.

Dar el se elaborează şi construieşte în mare parte datorită încercărilor
care poartă în ele, într-un fel, germenul sensului existenţelor noastre.

Marie de Hennezel

11 iulie 2009

Nu încerca sã faci din tine o capodoperã,
ci un instrument de fericire.

(Printul Vladimir Ghika)

10 iulie 2009

Doi vânători

Într-o zi luminoasă de mai, Tristeţea şi Bucuria s-au întâlnit pe un mal de lac. S-au aşezat chiar lângă apa încremenită, să stea la taifas. Bucuria a vorbit despre toată această splendoare care înveşmântează pământul, despre podoabele care înfrumuseţează pădurea zi după zi, despre cântecele care umplu văzduhul de la răsărit până la ceasul amurgului.
Tristeţea a îngăduit toate cele spuse de Bucurie, înţelegând vraja şi frumuseţea acelei clipe. Dar Tristeţea se întrista şi mai mult atunci când trebuia să vorbească despre luna lui mai peste ogoare şi peste coline. Au tăifăsuit vreme îndelungată şi s-au înţeles din vorbe şi din priviri.

Apoi, pe malul dimpotrivă al lacului, au zărit doi vânători care le priveau pe deasupra apelor liniştite.
- Mă întreb cine vor fi fiind cele două persoane? Zise unul din ei.
- Ai spus „două”? Eu nu văd decât una singură.
- Ba sunt chiar două!
- Cu toate acestea, eu nu desluşesc decât una. Ia seama, că şi apa lacului oglindeşte doar o singură umbră.
- Nu, nu! Sunt două. Şi în unda lacului se văd tot două umbre.
- Eu nu văd decât una.
- Iar eu văd două, fără fărâmă de îndoială.
Până astăzi, primul vânător este încredinţat că tovarăşul său a văzut doar o umbră dublată de reverberaţia lacului, în vreme ce acesta din urmă gândeşte: „amicul meu trebuie să fie cam orb!”

Kahlil Gibran – Pribeagul, Editura Herald, trad. Dumitru Chican,
Detalii carte: (aici)

9 iulie 2009

Călugărul şi samuraiul

Printre virtuţile, care sunt remedii ale relelor despre care vorbim, şi care ne ajută în acest proces de maturizare spiritualã, figurează răbdarea. Nu numai răbdarea în raport cu lucrurile exterioare, ci şi răbdarea interioară, această capacitate a non-acţiunii, a non-reacţiei, a lăsării lucrurilor să vină. Este o formă de meditaţie. În meditaţie învăţăm această non-reacţie. Ceea ce îmi aminteşte o povestire zen.
Un călugăr zen a fost mandatat de un rege să ducă o scrisoare şi, pentru a face aceasta, călugărul trebuia să treacă pe un pod unde stătea un samurai teribil care îi ucidea pe toţi cei care încercau să-l treacă. Samuraiul omorâse deja o sută de persoane, ne ratând pe nici una şi deci nu exista excepţie. Călugărul, ţinând scrisoarea în mână, şi-a spus: „Regele mi-a cerut să duc scrisoare, trebuie deci s-o fac, este misiunea mea, vocaţia mea, mi-am dat cuvântul. Iar acest samurai este teribil, îi ucide pe toţi cei care trec; aşadar, voi muri!” Atunci, călugărul s-a dus să consulte un înţelept care i-a spus: „Acum, într-adevăr, ştii că vei muri. Singurul lucru pe care-l poţi face sosind pe pod, este acela de a închide ochii, de a apleca capul şi de a aştepta ca samuraiul să ţi-l reteze. La un anumit moment, vei simţi ca un frig care trece de-a lungul coloanei vertebrale: este moartea care vine.”
Călugărul soseşte la pod, înaintează, vede samuraiul venind spre el apoi se opreşte, apleacă capul şi rămâne astfel. Samuraiul neînţelegând atitudinea acestui călugăr nemişcat, cu capul plecat, începe să se învârtă în jurul lui, imaginând tot felul de figuri pentru a-l face să reacţioneze. După ceva timp, complet epuizat,  samuraiul sfârşeşte prin a-i spune călugărului mereu nemişcat: „N-am întâlnit niciodată un maestru ca dvs; vă rog, acceptaţi-mă ca discipol.”

(relatată de Faouzi Skali în vol.  – GUERIR L’ESPRIT)

8 iulie 2009

Vestminte

Frumuseţea şi Sluţenia s-au întâlnit, odată, la malul mării, îmbiindu-se, una pe cealaltă: „Hai în apă, să ne scăldăm!”

Şi-au scos degrabă abaya largă şi restul straielor, iar după o vreme, ieşind din valuri, Sluţenia şi-a pus pe ea vestmintele Frumuseţii, văzându-şi de drum.

Mai apoi, a ieşit şi Frumuseţea din apa mării şi, văzând lipsa straielor, a fost năpădită de ruşine şi teamă la gândul că va să rămână goală. Dar, de nevoie, s-a vârât în straiele pe cate le lăsase Sluţenia, văzându-şi apoi de căile ei.

Din ziua aceea, bărbaţii şi femeile cad în greşeală ori de câte ori le este dat să se întâlnească.
Puţini sunt cei care caută cu băgare de seamă să afle chipul şi trăsăturile Frumuseţii, cunoscându-le sub straiele care le ascund.
Şi mai rari, încă, aceia care nu se lasă înşelaţi de vestmintele Urâţeniei.

(Kahlil Gibran – Pribeagul, Editura Herald, trad. Dumitru Chican)

7 iulie 2009

Rugăciunea esenţială

Se povesteşte următoarea istorie:

Mimuna, care era o persoană foarte pioasă, medita aproape de plajă.
Trece pe lângă ea un sfânt realizat care ştia să meargă pe ape.
O vede pe Mimuna rugându-se şi îi spune: „Dacă vrei, te voi învăţa rugăciunea.”
Mimuna i-a mulţumit, sfântul i-a dat o rugăciune şi apoi a plecat mergând pe ape.
În acel moment, Mimuna şi-a dat seama că a uitat formula rugăciunii pe care i-a dat-o sfântul. Fuge după el, îl ajunge din urmă şi îi spune: „Am uitat ce trebuie să spun, am uitat rugăciunea care m-ai învăţat!”
Sfântul, privind-o pe Mimuna cum merge pe apă, uimit, o întreabă: „Ce spuneai tu ca rugăciune?”
- Mimuna îl iubeşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu o iubeşte pe Mimuna.
Sfântul îi spune să plece înapoi şi să-şi reia rugăciunea.

(Jean-Yves Leloup – GUERIR L
’ESPRIT)

5 iulie 2009

…omul este un amestec de natură şi de aventură.
Aventura noastră este forma pe care o vom da materiei.
Toată lumea este condiţionată şi în acelaşi timp există în noi necondiţionatul:
Beatitudinea pură, inteligenţa pură, Lumina Clară care îl locuieşte pe fiecare om.
Trebuie, deci, să acceptăm în acelaşi timp forma şi fără-forma care suntem,
vasul de lut şi infinitul care locuieşte acest vas de lut.
Iar terapia va consta în a curãta vasul de lut, în a înlătura tot ceea ce împiedică vasul de lut să conţină trandafirul sau lotusul pe care este chemat să-l poarte.

(Jean-Yves Leloup – GUERIR L
’ESPRIT)
(aici)

4 iulie 2009

Fără El, nimic nu există
În El, totul există.


Aşa încât n-am putea idolatriza nimic: nici o fiinţă umană, nici un concept, nici o religie, nici o tradiţie pentru că toate acestea nu au existenţă în sine.
În acelaşi timp, nu putem dispreţui nimic pentru că ceea ce există este locuit de logos.
Noi suntem aici pe o cale pe care am putea s-o numim Calea Respectului.
Orice lucru este infinit de respectabil nu pentru că el este absolut, ci pentru că el este o manifestare a acestui absolut. Fiecare manifestare este o emanaţie, o epifanie (phanein: care face să strălucească), adică o materie care manifestă, care face vizibil invizibilul.

Lumina nu se vede pe ea însăşi: avem nevoie de ceaţă pentru a o vedea.(…)

Deci, terapia  sacră trebuie să ne ajute să regăsim Orientul nostru, orientarea noastră interioară, busola noastră interioară. O viaţă care nu are sens este o viaţă care nu are centru; terapia sacră ne face să ne regăsim centrul.

(Jean-Yves Leloup – GUERIR L
’ESPRIT)

3 iulie 2009

Aceasta e teza crestinismului cu privire la om:
el este un om numai întru cât este un eu,
si este un eu numai întru cât este un Fiu,
un Fiu al Vietii, adicã al lui Dumnezeu.


(Michel Henry, "EU SUNT ADEVÃRUL" - pentru o filozofie a crestinismului,
Editura DEISIS, 2007)

2 iulie 2009

Eu intru într-o pãdure sau într-un muzeu paleontologic ca într-un templu...
Vestea Bunã a intrat în lume ca o fortã dinamicã,
înglobând toate aspectele vietii,
deschisã spre tot ceea ce a creat Dumnezeu
în naturã si în om.

Alexander Men

1 iulie 2009

Adevãrata cale începe atunci când omul simte:
"Este la îndemâna mea."

Swami Prajnapad

29 iunie 2009

Omul este locul în care universul ia cunostintã de el însusi,
este de asemenea locul unde universul se roagã;
adicã intrã în relatie constientã, de iubire
cu Sursa lui sau Principiul existentei lui.
Acest loc în care universul se roagã este inima.

(Jean Yves Leloup – Lettres ŕ un ami athée)

28 iunie 2009

O hipertrofie a nevoii de a judeca
semnalează adesea
ocultarea unei răni profunde.


Lytta Basset - (aici)

25 iunie 2009

Drepţii autentici nu se plâng de nedreptate,
ei sporesc dreptatea.

Ei nu se lamentează de lipsă de credinţă,
ei o intensifică.


Ei nu deplâng ignoranţa,
ei sporesc cunoaşterea.

Rabbi Abraham Iţhac Hacohen (sec XIX)

22 iunie 2009

Doamne, d
ă-mi o digestie bună şi normal şi ceva de digerat…
Dă-mi un suflet care să nu cunoască plictiseala, murmurele, lamentările, suspinele.
Nu permite să mă îngrijorez prea mult de acest lucru invadator care se numeşte „eu”.
Dă-mi darul de a şti să râd de o glumă, pentru ca să ştiu să extrag un pic de bucurie din viaţă şi ca să pot face parte şi altora din ea.
Doamne, dă-mi simţul umorului.

( Thomas Morus, sec. XV)

21 iunie 2009

În realitate, atunci când ne abţinem de la a judeca
şi când nu ne mai ocupăm mintea cu ceea ce nu merge la ceilalţi,
în curând nu ne mai simţim în siguranţă:
vălul începe să se ridice,
vom descoperi frica care alimenta spiritul nostru de judecată.


Lytta Basset - (aici)

18 iunie 2009

Oamenii cautã pacea, se spune. Dar, este oare adevãrat?
Este ca si când am spune cã oamenii cautã libertatea.
Nu, oamenii cautã pacea în timpul rãzboiului si rãzboiul în timpul pãcii;
cautã libertatea în vreme de tiranie si tiranie în timpul libertãtii.

Si apropo de libertate si de tiranie, nu-i nevoie sã spui atât homo homini lupus (omul este lup pentru om) cât homo homini agnus (omul este omului miel).
Nu tiranul l-a creat pe sclav, ci invers.
A fost mai întâi unul care s-a oferit sã poarte în spinare pe fratele lui
si nu cel de-al doilea l-a silit pe primul sã-l poarte.
Fiindcã esenta omului este trândãvia si, împreunã cu aceasta,
oroarea de responsabilitate
.

(Miguel de Unamuno - Agonia crestinismului)

15 iunie 2009


Fiinta umanã trebuie sã trãiascã
în forul ei interior

pentru ca Dumnezeu care locuieste acolo
sã se poatã revela.

(Mâ Ananda Moyî)

14 iunie 2009

Jean Yves Leloup – Ceea ce căutăm

Prezenţa, numai în prezent pot să o trăiesc.
Primul pas pe care-l facem spre Dumnezeu,
este primul pas care ne îndepărtează de El.

Opreşte-te din a căuta Adevărul, fii adevărat.
Opreşte-te din a căuta Iubirea, iubeşte.
Opreşte-te din a căuta Conştiinţa, fii conştient.
Opreşte-te din a căuta Trezirea, trezeşte-te, fii vigilent.
Opreşte-te din a căuta Viaţa, fii viu.
Opreşte-te din a căuta Lumina, deschide ochii.
Opreşte-te din a-l căuta pe Dumnezeu, deschide-ţi inima.
Ceea ce căutăm, suntem deja.

(Jean Yves Leloup – Lettres ŕ un ami ath
ée)

13 iunie 2009

...trebuia...

...nu se putea să fie altfel...
pentru a ajunge la bucuria unei
identităţi în sfârşit „găsite”...

Experienţă profund umană această necesitate a unei bucurii în fundul abisului
de solitudine, de non-viaţă, de non-fiinţă,

atunci când, atingând fundul, punem capăt abisului fără fund!
Acest „trebuia” (din pilda fiului risipitor) este o manieră de a spune atunci:
nu se poate, nu se putea să fie altfel; este destinul meu de a fi om
locuit în acelaşi timp de non-fiinţă, urmărit (obsedat) de inexistenţă
şi destinat bucuriei sau vieţii din abundenţă.
Nimic nu este garantat, dar după eveniment,
pentru că mâna lui Dumnezeu a apărut,
prezenţă care ghidează şi acţionează de la început până la sfârşit,
după eveniment nici o îndoială nu subzistă:
nu putea fi altfel,
este bucuria unei identităţi în sfârşit „găsite”
în acord profund cu viaţa şi cu Sensul,
cu Dumnezeu.


(Lytta Basset - La Joie imprenable, pag. 184)

11 iunie 2009

Slujirea Vietii nu ne permite sã ne sprijinim pe experienta adusã de contactul eliberator al FIINTEI supranaturale pentru a dispretui lumea si a ne instala pe celãlalt tãrm.
Noi suntem acolo pentru a creea spatiul lumii supranaturale în universul profan.
Omul care, prin contactul lui cu FIINTA si legãtura lui de reflectie interioarã cu ea, a dobândit o formã trebuie neîncetat sã o repunã în discutie prin noi confruntãri cu lumea.
El trebuie sã învete sã-si discearnã umbra.
Curajul
lui, sau dimpotrivã frica lui, interioare si exterioare, de suferintã
îi vor dezvãlui dacã se aflã pe cale si sub directia - lipsitã de indulgentã - a maestrului.

(K.G. Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)

10 iunie 2009

O colectie consistentã de maxime si citate puteti gasi (aici)

8 iunie 2009

A lãsa un loc imprevizibilului…

Nouvelles Clés.: O parabola va impresioneaza în mod special?

Lytta Basset.: Exact, este cea a grauntelui de mustar, care este cea mai mica dintre toate semintele si care da un copac atât de mare si de frumos. Ceea ce este mic, infim, în tine, în viata ta, udã în loc sa sufoci – cu cât este mai mic cu atât are mai mare nevoie de atentie si de îngrijiri. Nu putem prevedea niciodata ce va tâsni de acolo. Într-o societate care programeaza totul, în care nu mai stim sa traim în prezent, înseamna a lãsa un loc imprevizibilului…


din interviul în pregãtire

4 iunie 2009


Câteva gânduri din "Gânduri pentru zilele ce vin"
ale Monseniorului Vladimir Ghika

3 iunie 2009

Destinaţia noastră pentru bucurie este fără îndoială înscrisă în noi,
dar suferinţa poate s-o îngroape foarte adânc.
Trebuie să o lăsăm să iasă ca ceva care este de ordinul promisiunii.
E nevoie de timp pentru a admite că suntem destinaţi suferinţei
pentru că viaţa nu merge înainte fără suferinţă.

Dar e nevoie de şi mai mult timp pentru a avea revelaţia că suntem,
înainte de toate, destinaţi bucuriei. (…)

o bucurie de „împlinit”, de „desăvârşit”, de „perfectat” (…)
o bucurie de realizat.

(Lytta Basset - La Joie imprenable
(fragmente traduse din carte: aici)

2 iunie 2009

"Nu te întreba ce are nevoie lumea.
Întreaba-te ce te face viu, si fa acel lucru.
Pentru ca lucrul de care are nevoie lumea
sunt oamenii vii."

(Howard Thurman)

via : http://blanq.blogspot.com/

31 mai 2009

Suntem fãcuti ca sã aspirãm la bucurie
dar
fãrã suferintã viata nu merge înainte...

(Lytta Basset - La Joie imprenable
citat din memorie deocamdatã)

(fragmente traduse din carte: aici)


29 mai 2009

În fiecare din noi,
de la botezul si confirmarea noastrã,
somnoleazã toatã aceastã capacitate de iubire,
care adesea rãmâne sub-utilizatã pânã la moartea noastrã
si care ar putea face din noi fiinte de neuitat.

pr. A. Goettmann - Lettre nr.59

(www.centre-bethanie.org)







Vã doresc
Sãrbãtori Fericite!

17 aprilie 2009


Nu existã mai mare dragoste...





Fii pecetea pusă pe inima mea, pe simţurile mele. Această imagine atât de familiară – braţele tale întinse pe cruce – să nu mă părăsească niciodată şi să mă salveze în ceasurile de ispită! . . .

16 aprilie 2009

Lasă-mă să închid cărţile...



Un monah al Bisericii de Rãsãrit


Omul care se dăruieşte cu totul unei opere, fie pentru a asimila sau dezvolta opera altuia, fie pentru a elabora o operă proprie, acest om se limitează, se simplifică, se unifică. Se închide, într-un fel, ca într-o mănăstire, în opera căreia i se consacră. Astfel se întâmplă cu omul care vrea să-l cunoască pe Iisus. Să ne închidem pe noi înşine în Iisus. Să-i includem în El pe toţi ceilalţi, tot restul. În acest fel, în mod nevăzut, cunoaşterea noastră se va răsfrânge în graţie asupra lumii.
Mântuitorul meu, m-am săturat să raţionez şi să discut pe tema ta. M-am săturat să citesc, să ascult, să vorbesc. Lasă-mă să închid cărţile. Fie ca între noi să nu se mai interpună nimic. Lasă-mă să vin la tine. Lasă-mă să mă las absorbit, să mă adâncesc în prezenţa ta. Fie ca inima ta singură să-i vorbească inimii mele!
Dar, Doamne Iisuse, cum ar putea inima mea să asculte inima ta, în timp ce Învăţătorii şi Cărturarii se ceartă în jurul numelui tău? Zgomotul vocilor lor nu va acoperi ceea ce spui tu, cu blândeţe, în taină? Repet fraza Mariei din grădină: „L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus. Spune-mi unde l-ai pus şi mă voi duce să-l iau”. Aş vrea, şi eu, să te iau, Doamne Iisuse. Să te iau departe de tumulturile de şcoală, mult departe de disputele savanţilor. Departe şi de zelurile amare şi de tensiunile dintre discipoli („Care dintre noi este cel mai mare?”). Să te ador, să te văd, să-ţi vorbesc.
Această prezenţă, acest „faţă în faţă” la care aspir, le pot obţine de la tine, Doamne. Tu te poţi manifesta pentru mine fără ca această prezenţă nouă să aibă o legătură directă cu trecutul. Tu poţi, de asemenea, să faci prezentă pentru mine, şi actuală, şi nouă această viaţă care a fost viaţa ta pământească. Tu poţi să scrii tu însuţi în sufletul meu o „Viaţă a lui Iisus”, veche şi nouă în acelaşi timp. Doamne, revelează-te mie ca Iisus al Evangheliei şi ca Iisus contemporanul meu.

(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine de l
’Eglise d’Orient, Editions de Chevetogne)

15 aprilie 2009

Esenţial este ceea ce precede, tot restul vine pe deasupra (Mt 6,33) şi decurge de aici ca dintr-un izvor (In 15, 1-11). Am spune chiar: dacă acest punct de emergenţă nu există, atunci ne bălăcim în amatorism. Dar dacă, datorită acestei mize de fond, am acceptat să depăşim stadiul unei vagi religiozităţi, să-l cunoaştem pe Dumnezeu altfel decât din spate şi să intrăm în prodigioasa aventură a sfinţeniei, atunci rugăciunea noastră, cu condiţia să fie adevărată, ne va dezvălui sensul vieţii noastre (2 Co 3,16) şi al istoriei în care se situează ea. Căci Dumnezeu nu este numai un Dumnezeu ascuns (Ps 89,47), ci este şi Dumnezeul secret al istoriei omeneşti. Dar cum L-aş putea recunoaşte pe calea mea dacă privirea mea interioară n-a învăţat să-L cunoască în intimitate? Într-adevăr, ochiul este lampa corpului (Mt 6,22-23) şi percepţia lucrurilor este conformă preocupărilor mele obişnuite. Dacă acestea sunt departe de Dumnezeu, eu sunt un radio fără antenă: acesta nu percepe decât paraziţi… Dumnezeu este atunci mereu un intrus, un „corp” străin şi puţin deranjant! Să ne amintim de povestea Marelui Inchizitor din Fraţii Karamazov…

Dacă eu mă las sesizat astfel de El în interiorul rugăciunii mele, îl voi întâlni şi peste tot în afară, sub vălul aparenţelor şi chiar al banalităţii. O faţă de om va fi poate culmea strălucirii Lui, dar un eveniment, o situaţie, o neprevăzută sau o contrarietate vor fi tot atâtea misterioase Vizitări care punctează în realitate o Prezenţă care este continuă…

din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,
text integral, (aici)

14 aprilie 2009

Dacă n-am fi creştini amatori, lumea ar fi fost demult în flăcări (Lc 12,49).
Acest popor mă onorează cu buzele, dar inima lui este foarte departe de Mine
(Mt 15,18),
religia lui faţă de Mine nu este decât porunci omeneşti, lecţii învăţate! (Is 29,13) Amatori…


din scrisoarea de la Bethanie (pr. Alphonse Goettmann) din martie 2009,
text integral, (aici)

12 aprilie 2009

De FLORII



Un monah al Bisericii de Rãsãrit

Natura întreagã este orientată... Natura murmură numele lui Isus.


Isus şi natura. Se citează mereu acest pasaj din Evanghelie în care Isus evocă crinii de pe câmp a căror podoabă eclipsează slava lui Solomon. Da, Isus ne invită să admirăm frumuseţea operei divine. Mai mult decât atât: el ne invită să ne punem încrederea în Tatăl care, dacă astfel îmbracă iarba de o zi, cu atât mai mult îi va îmbrăca pe copiii săi. Dar aici nu este decât un aspect(şi nu cel mai profund) al raportului dintre Isus şi lumea naturală.

O interpretare simbolică a naturii nu epuizează cu nimic semnificaţia acesteia. Este adevărat, natura este o carte deschisă în care fiecare detaliu sugerează, în termeni voalaţi, realităţile vieţii supranaturale. Această intuiţie, atât de vie a simbolurilor, ţine de geniul evului mediu. Dar există mai mult decât acest simbolism.

Natura este orientată. Ea revelează un efort ordonat spre Isus Christos. Isus: sens şi capăt al oricărei evoluţii, cauză secretă, săgeată indicatoare şi „vector” (ar spune fizicienii) al fenomenelor naturale.

„Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga” le spune Isus fariseilor care voiau să-i potolească pe ucenici. Isus face aluzie la ceea ce este slujirea proprie a naturii (perceptibilă numai pentru cel credincios). Natura murmură numele lui Isus. Ea strigă după Isus chiar dacă păcatul originar i-a provocat deviaţii dureroase. Toate elementele tind spre Dumnezeu- Omul. Piatra şi stânca vor furniza mormântul Mântuitorului. Apa îşi va atinge rostul ei cel mai înalt în botezul care regenerează. Măslinii vor da uleiul care unge şi vindecă bolnavii în numele lui Isus. Spicele de grâu şi boabele de struguri vor produce pâinea şi vinul din care Domnul va face taina corpului său zdrobit şi a sângelui său vărsat. Copacul va da lemnul crucii. Astfel, un acelaşi elan poartă spre Christos toată natura şi, împreună cu ea, toată lucrarea omenească – cea a secerătorului, a brutarului, a vierului şi altele – care ajută la această ascensiune, la această transfigurare.

(din vol. JESUS. Simples regards sur le Sauveur par Un moine de l
’Eglise d’Orient, Editions de Chevetogne)

A venit primãvara:
http://www.youtube.com/watch?v=GdB-JIFRXEg
Si cu Vivaldi:
http://www.youtube.com/watch?v=O--6Ih6knlc&feature=related
Si cu Tudor Gheorghe
http://www.youtube.com/watch?v=aJq2VAnfPtw&feature=related

10 aprilie 2009

Adevărul ne poate elibera. Din cauză că adevărul este adesea incomod, nu avem curajul să umblăm după el. Sigur, el este incomod, dar după ce ajungi să depăşeşti starea de inconfort pe care o provoacă, întâlnindu-l şi acceptându-l, abia după aceea începi să-i înţelegi binefacerile. Fără adevăr nu putem colabora. Spunem că fiecare avem adevărul nostru. Adevărul nu poate fi decât unul singur.

Oamenii trebuie să spună adevărul. Să-l suporte – numai aşa este posibil să se dezbare de bigotismul politic actual. Adevărul este ascuns popoarelor, tocmai pentru că se ştie că adevărul îl face pe om liber. Numai minorilor şi sclavilor li se ascunde acest bun, dar până şi lor li se oferă ceva care să semene cu realitatea.

Un popor minţit este tratat ca o fiinţă subdezvoltată mintal, căreia degeaba îi spui adevărul despre lume şi despre ea însăşi.

Un om hrănit cu adevăr se maturizează în mod normal, la timp, are opinii, şi opiniile lui trebuie să le iei în seamă cu seriozitate.

MS Regele  Mihai

(din vol. Mircea Ciobanu – Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas)

9 aprilie 2009

Exerciţiul pe cale are drept prin scop schimbarea conştiinţei. Una din marile neînţelegeri este aceea de a crede că exerciţiul spiritual, meditaţia, este o concentrare asupra unui conţinut transcendent, un efort pentru identificarea cu o imagine transcendentă. Această identificare poate fi un moment foarte frumos dar este o iluzie totală să crezi că prezenţa unui conţinut transcendent în conştiinţă transformă omul.

Trebuie ştiut că sensul căii este transformarea omului şi nu acela de-l umple cu conţinuturi sacre. Prea mulţi oameni astăzi se identifică cu conţinuturi sacre şi îşi imaginează că aceasta este calea spirituală.

Exerciţiul spiritual are drept sens să devin un altul.
Numai devenind un altul voi vedea altfel şi voi vedea altceva.

(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)

8 aprilie 2009

... dacă omul a avut şansa de a fi atins de către Cel cu Totul Altul,
pasul următor este acela de a se transforma,
într-un mod care să nu mai vizeze doar cele câteva clipe în care trăieşte o experienţă pasivă,
ci ca atunci când atinge un obiect sau întâlneşte o persoană şi o priveşte,
emane din el această profunzime a Fiinţei.
Omul matur
pe calea iniţiatică este omul care se simte responsabil de a lăsa să treacă prin el ceea ce îl depăşeşte.


(K.G.Durckheim - LE CENTRE DE L'ETRE)

7 aprilie 2009

Infinitul se trezeste în om prin intermediul finitului care care îi este opus.
Si finitul însusi descoperã în infinitul, care îl contrazice, propria lui Fiintã esentialã.


(K.G.Durckheim - LE MAITRE INTERIEUR)

6 aprilie 2009

Secretul Fericirii...

...dar îmbrãţişarea divinã este
conţinutul fiecãrei clipe
pentru cel care îmbrãţişeazã evenimentul.

(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)

3 aprilie 2009

Timpul alergării mele-i lung; calea este lungă.
Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi mi-am urmat călătoria peste singurătăţile lumilor,
Lăsându-mi urma în mulţime de stele.
Drumul cel mai depărtat mă poartă chiar lângă Tine
şi unduirea cea mai măiastră duce la desăvârşita-Ţi simplitate.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile
înainte de a ajunge la a sa;
el trebuie să rătăcească prin toate lumile dinafară
pentru a ajunge la altarul dinăuntru.

Mi-am lăsat ochii să rătăcească departe, înainte să-i închid şi să spun:
Eşti aici!

Această întrebare, această aşteptare, izbucneşte într-o mie de fluvii de lacrimi
şi inundă lumea sub valul acestei credinţe: Sunt Eu!


(din vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică, Alba Iulia 1995, trad. George Remete)


Serenada florilor:
http://www.youtube.com/watch?v=vznLWMvRTL0

1 aprilie 2009

Ceea ce îl vindecã pe celãlalt nu este cuvântul, ci fiinta mea.

(Abraham Maslow)

29 martie 2009

Nu ne salvãm din lume, ci împreunã cu lumea
pe care trebuie sã o tratãm ca pe
un sacrament al prezentei lui Dumnezeu.

(Kallistos Ware - L'île au-delà du monde)

Sempre Primavera: http://www.youtube.com/watch?v=6QijJNusShI

28 martie 2009

Ecologie si spiritualitate

Ecospiritualitatea se bazează pe alegerea şi pe viziunea unui cosmos locuit şi subiect. Ea cheamă aşadar, ca răspuns la criza ecologică, la o „resacralizare” a naturii şi a fiinţei umane. Aceasta presupune să ne eliberăm de dualismele în care ne-a închis modernitatea, cu separaţie ei între spirit şi materie, abordarea antropocentrică şi raţionalistă a lumii. Una dintre provocările majore este ieşirea din această paradigmă. Căci nu vom rezolva criza ecologică, de o manieră profundă şi durabilă, fără o re-creare cosmologică  şi antropologică, adică fără o transformare „radicală” a concepţiei noastre despre natură şi despre persoana umană. Această schimbare de conştiinţă este şi de ordin spiritual: ea trece printr-o redescoperire a dimensiunii metafizice, divine sau sacre, a materiei, a cosmosului şi a fiinţei umane.
(Maxim Egger - (articol pe site))

27 martie 2009

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

Înţelegem de multe ori Creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul, islamul) spun că, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?
...
Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic")este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.

Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către cabala şi doctrina acesteia, tsimtsoum.  Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci se repliază asupra sa însuşi. Se retrage din el însuşi în el însuşi. Aceasta făcând, el generează un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.

Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.

(Maxim Egger - (articol pe site))

26 martie 2009

Pentru o reîncântare a Creaţiei

Ce este natura? O simplă realitate materială fără spirit, supusă legilor fizico-chimice explicabile prin raţiunea umană, aşa cum a pretins Occidentul odată cu epoca modernă inaugurată la sfârşitul secolului al XVI-lea prin figuri ca Descartes, Galilei şi Newton? Sau este mai mult decât atât: o realitate înzestrată cu un mister, cu o interioritate şi cu o dimensiune divină? Pe de altă parte, pentru ce suntem chemaţi la o angajare ecologică: pur şi simplu pentru că prin prea multa exploatare şi epuizare a naturii, noi distrugem înseşi bazele vieţii noastre şi ale generaţiilor viitoare? Sau, de asemenea, pentru că natura are un caracter sacru care invită la respect, cosmosul şi fiinţa umană fac parte, într-un mod atât de intim, unul din celălalt, încât orice violenţă făcută primului este o atingere adusă celui de-al doilea ca şi divinului prezent şi într-unul şi în celălalt.

(Maxim Egger - (articol pe site))

25 martie 2009

Oricare ar fi starea lumii la origine, există o speranţă căci
Suflul lui Dumnezeu pluteşte la suprafaţa apelor.
...
Acest Suflu se asemăna unui porumbel care atingea apele fără să le atingă.

(rabinul Philippe Haddad, (sursa))

24 martie 2009

Astãzi se împlinesc 100 de ani de la nasterea pastorului Richard Wurmbrand
(1909-2001)




Vã recomand un site dedicat personalitãtii lui Richard Wurmbrand,
cu informatii sigure, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand (fiul):

http://www.richard-wurmbrand.ro/


si pagina destinatã acestei personalitãti pe acest site(ceruldinnoi): (aici)

Cu aceastã ocazie una din renumitele meditatii din închisoare:

Misterul rugăciunilor fără răspuns

Biblia este plină de rugăciuni neprimite. Pavel scrie: şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, să am, în sfârşit, fericirea să vin la voi (Romani 1:10). În locul unei călătorii prospere, el a venit ca prizonier în lanţuri şi a naufragiat. Şi multe alte exemple abundă în Biblie.

Orice cerere în rugăciune arată o lipsă de su­punere la ceea ce Dumnezeu, în înţelepciunea şi dragostea Lui, a hotărât dinainte. Cum ar fi lu­mea dacă Dumnezeu Şi-ar schimba planul ori de câte ori cineva îşi exprimă o dorinţă în rugă­ciune?

Talmudul spune că Marele Preot intra în Locul preasfânt din Templu o dată pe an, spre a se ruga pentru popor şi întotdeauna îşi încheia rugăciunea cu cuvintele: Doamne, nu lua în sea­mă cererile drumeţilor! Era un lucru înţelept. Cei ce călătoreau lunea cereau să nu plouă în ziua aceea; la fel, cei ce călătoreau marţea, miercu­rea, etc. Dacă Dumnezeu i-ar fi ascultat, poporul ar fi pierit din cauza secetei.

Următoarea poveste ilustrează cel mai bun mod de a ne ruga. Doi creştini au plantat câte un măr în faţa casei. Când a venit vremea să se coacă merele, primul s-a uitat furios Ia pomul lui: nu avea nici măcar un măr. Când s-a apropiat de casa vecinului, S-a înfuriat şi mai tare. Ramurile din pomul vecinului său gemeau de greutatea unor fructe minunate. Atunci el i-a cerut fratelui său: Explică-mi şi mie cum vine asta. Am plantat pomii în acelaşi timp, slujim aceluiaşi Dumnezeu. Cum se face că ţie ţi-a dat aşa multe mere şi mie nu? Celălalt a răspuns: Poate nu te-ai rugat pen­tru pomul tău. - Cum! Nu m-am rugat?, a strigat primul. M-am rugat în fiecare zi: Doamne dă ploaie; Doamne, destul cu ploaia. Doamne, acum e nevoie de soare; acum e prea mult, o să-mi usu­ce pomul. N-am neglijat nici o clipă rugăciunea şi totul a fost zadarnic. Tu cum ai făcut? Fratele i-a răspuns: Nu sunt atât de priceput la rugăciune cum eşti tu. M-am rugat numai o dată, la început, în felul acesta: Tată, am sădit un măr şi aş vrea să aibă fructe la timpul cuvenit. Nu ştiu de câtă ploa­ie sau de cât soare are nevoie. Tu eşti un grădinar mai experimentat decât mine. Tu ai creat raiul şi toţi pomii cresc sub îndrumarea Ta. Dăruieşte-mi mere la timpul potrivit.

Trăim rugăciuni fără răspuns pentru că cerem prea multe lucruri, fără a avea în vedere re­zultatele pe termen lung.

Există o cerinţă creştină: Trăiesc aici, ca un păcătos iertat prin har şi, la sfârşitul vieţii mele, mă rog să locuiesc în Cer cu cei dragi ai mei
Învaţă-mă Să-ti slujesc pe pământ ca într-o călătorie către Ceruri O astfel de rugăciune nu rămâne niciodată nebăgată în seamă.

(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din închisoare, Editura Stephanus, Bucureşti 1994

23 martie 2009


Richard Wurmbrand

Căutarea după Dumnezeu


Această căutare a început demult. Un poem ugaritic, "Ludlul bel nemequi" (Îl voi lăuda pe Domnul înţelepciunii), datând cam din anul 2500 î.d.Cr., conţine aceste versuri mişcătoare:

"O, dacă aş şti măcar că aceste lucruri
vor place unui zeu.
Ce e bine în ochii omului
e rău pentru un zeu.
Ce e rău în mintea omului
e bun pentru zeul său.
Cine poate înţelege sfatul zeilorîn mijlocul cerului?
Planul lui Dumnezeu este ca apele adânci.

Cine-l poate înţelege?"

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile Sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fie­care pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la rela­ţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

În Isus, Fiul lui Dumnezeu a devenit om. între natura umană şi cea divină a avut loc ceva asemănător unei petreceri de nuntă.

Pot să spun acum: "Preaiubitul meu e al meu şi eu sunt a lui" (Cântarea Cântărilor 6: 3). El e posesiunea mea. El dispune de mine dar şi eu dispun de El. Nu mai este o relaţie între două entităţi care se pot despărţi oricând. Bariera este zdrobită de Hristos. Dumnezeu nu mai este singur şi inima obosită a omului nu mai este nici ea singură. Aceasta îi poate răspunde Domnului său prin afirmaţia lui Shakespeare: Nu mai pot fi slujit de către tine, pentru că nu te poţi împărţi în două ("Henric al IV-lea").

Dificultatea de a nu mai înţelege căile lui Dumnezeu dispare. Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: Pentru ce m-ai făcut aşa? (Ro­mani 9: 20). Sufletul care îl are pe Dumnezeu ştie că felul în care El conduce lumea nu poate fi judecat de vederea mioapă a omului. Ai Lui sunt cel ce se rătăceşte şi cel ce rătăceşte pe alţii (Iov 12:16). Cel care-L are pe Dumnezeu e satisfăcut cu asta şi nu mai pune întrebări.

În ziua de pe urmă. Domnul va spune unora: niciodată nu v-am cunoscut. Cum oare să nu-Şi poată cunoaşte Ziditorul creatura?

El ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi ex­terioare Lui însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17: 28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător - cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

Ei au avut o relaţie cu un Dumnezeu îndepărtat, poate chiar o relaţie bună, profeţind în numele Său, scoţând demoni în numele Său, făcând multe lucruri minunate (Matei 7: 22), dar rămânând despărţiţi de Dumnezeu, fără să fi fost ai lui Dumnezeu. Ei nu au aparţinut iubitului lor şi iubitul lor nu le-a aparţinut.

Renumitul mistic creştin Meister Eckhart spune că cel care doar îl adoră pe Dumnezeu e un necredincios. Cel care crede e unit cu El şi nu mai e nevoie să-L adore de la distanţă.

(din vol. Richard Wurmbrand - 100 de meditaţii din închisoare, Editura Stephanus, Bucureşti 1994)

22 martie 2009

Pentru cei "fatalisti" :) ... dar nu numai... pentru noi toti...

Dumnezeu reînnoieşte în  fiecare zi,
în fiecare clipă, în fiecare secundă,
opera(creaţia) de la început.


(din Traditia liturgicã ebraicã)


pentru cã Dumnezeu se bazeazã pe om...
pe responsabilitatea lui,
pe participarea lui...

(sursa)

...miracol valabil pentru omul care participã la aceastã SINERGIE...

21 martie 2009

Singura şi adevărata problemă este aceea de a şti dacă vreau cu adevărat să acced la propriul meu adevăr, la adevărul fiinţei mele, la cel al istoriei mele.
„Suflul adevărului, afirma Isus, vă va îndruma spre adevãrul întreg” (In 16,13).
Este promisiunea unei căi care permite să ajung până la capătul meu
– a ceea ce am făcut din mine şi
a ceea ce sunt capabil să fac din mine
şi de a accede la libertatea la care suntem toţi destinaţi:
„Adevărul vă va face liberi” (In 8,32),
pe toţi, fără excepţie.

(Lytta Basset – Au-dela du pardon)

20 martie 2009

Pentru gândirea creştină, sprijinită pe texte de netăgăduit şi pe credinţa nezdruncinată a Bisericii, Dragostea e Dumnezeu însuşi, adică, mai exact, Dumnezeu e arătat şi apropiat ca Dragoste, iar lumea toată, cu lucrurile şi cu temeiurile ei nu sunt decât produsul  acestei Dragoste.
E aici punctul cardinal care deosebeşte ideea creştină despre Dumnezeu, de toate celelalte idei despre Acesta.
Creator, atotputernic, pretutindeni de faţă, a toate ţiitor, sunt caractere ale divinităţii pe care le regăsim şi în alte metafizici, prin analogie.
Dumnezeu iubitor, creator şi ţiitor din dragoste al lumii şi răspânditor de har, e o dezvăluire proprie a Bisericii creştine.

(Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros în metafizica creştină)

19 martie 2009


Apropierea de adevăr e o zăbavă, o tristă chemare, nimic mai greu şi mai temător pentru bucuriile omului, cucerite numai cu buricele degetelor. Vrăjite, ne prind, ne cuprind şi ne joacă jocul deznădejdii, pe cât de iute pe atât de gol, jocul înşelător al urâtului fără chip, ce fuge înspăimântat la cântecul cocoşului.

Dragostea de noi înşine, noi înşine ai trupului, dragostea pentru o lume care nu cunoaşte decât zorul către descompunere şi moarte, nu ne poate niciodată linişti, nu ne poate mântui. Dragostea de adevăr, de om sfinţit, de lucru tainic hrănit, ne deschide calea eliberării, calea bucuriei supreme şi a luminii după care tânjesc toţi cei ca au în inima lor un prinos de omenie şi îmbucurată cercetare.

Lumea aceasta e urâtă că suntem noi urâţi. Dar lumea e frumoasă prin puterea noastră de a cuceri esenţa lucrurilor, adică veşnicia lor, prin credinţa în cupola albastră care dă picăturii de rouă aceeaşi putere ca şi oceanului de a oglindi soarele, omului sărman aceeaşi tărie ca a sfântului, de a răsfrânge chipul luminat al divinităţii.
Lumea noastră e frumoasă, precum sufletul nostru e frumos, frântură din măreaţa taină a dragostei şi creaţiei.


(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele, Editura AGORA, Iasi, 1996)

18 martie 2009


Setea de viatã... adicã de Viatã...

Cei mai mulţi oameni se uită şi se neagă pe ei înşişi. Dorinţa de a trăi, care e un bine în sine, lipsită însă de adevăr şi demnitate, ne alungă continuu, biete fiinţe nelimpezite, către apele tuturor cedărilor şi îngăduinţelor.

Câtă sforţare, câtă agitaţie, câtă speranţă şi îndemn pentru o lume de aparenţe înşelătoare.

În goana lor după tot ceea ce satisface imediatul, nevoile inferioare ale vieţii, în setea lor de senzaţional, oamenii ucid puterea spiritului şi închid soarele frumuseţii lor interioare. Bătuţi de aripile tuturor vânturilor, purtaţi într-o lume care nu mai este umană, oamenii se cred cuceritori, dar sunt robi consumaţi, se cred bogaţi, dar sunt săracii pământului.
Ce este viaţa aceasta pentru cei mai mulţi dintre noi? O toamnă continuă printre copacii căreia cântă glasul stins al frunzelor îngălbenite.


Viaţa celor mai mulţi oameni e tristă şi aspră, mergere pustie într-o aşteptare nelămurită. Puţin îndrăznesc să o ia de piept, să-i scuture moartea din oase şi să o poarte pe căi noi, pe căi pline de rod şi vrednicie.


(din vol. Ernest Bernea – Cel care urcă muntele, Editura AGORA, Iasi, 1996)


17 martie 2009



The Rose - Gheorghe Zamfir

Si, dacã nu cumva ati remarcat înaintea mea,
vã recomand articolul lui Rãzvan Ionescu Dansul postat pe 8 martie 2009
de pe blogul FERESTRE ÎN PRIDVOR

http://ferestreinpridvor.blogspot.com/

15 martie 2009

Si iarãsi...
E primãvarã...
cu Tudor Gheorghe:



14 martie 2009

Când creaţia era nouã şi toate stelele străluceau
în prima lor splendoare, zeii ţinură sfat în cer şi cântară:
”O, tablou al desăvârşirii! O, preacurată bucurie!”

Dar unul dintre zei strigă deodată:
”Mi se pare că undeva este o ştirbire în acest lanţ al
prealuminii şi una dintre stele s-a pierdut!”

Struna de aur a harfelor divine se rupe: cântarea încetă
şi îngroziţi zeii începură să se tânguie:
”Fără îndoială era cea mai frumoasă steaua care s-a pierdut,
gloria tuturor cerurilor!”

Din ziua aceea este căutată fără încetare
şi tânguirea unuia trece la celălalt:
”Cu ea lumea şi-a pierdut singura sa bucurie!”

Dar, în liniştea adâncă a nopţii, stelele surâd
şi murmură între ele: „Zădarnică este căutarea!
O desăvârşire neîntreruptă este pretutindeni!”


(din. Vol. Rabindranath Tagore – Ofrandă lirică,
Editura Polirom, trad. George Popa)

13 martie 2009

Numai Iubirea mişcă fiinţele.
Dumnezeu, aşadar, pentru a putea ieşi din Sine, a trebuit, în prealabil,
să arunce înaintea paşilor Lui o cale de Dorinţă,
să răspândească înaintea Lui un parfum de Frumuseţe.

Atunci m-a făcut să apar, abur luminos, deasupra abisului – dintre Pământ şi Cer –
pentru a veni în mine să locuiască printre voi.


(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)
fragmente pe site: (aici)


Ave Maria (Shubert) Pavarotti
http://www.youtube.com/watch?v=2uYrmYXsujI&feature=related

12 martie 2009

Practica vidului...

... benedictio vaccui...


Există un vid nefast, de exemplu, în plictiseală. Dar nu există numai plictiseala; există şi stări în care omul contemplă un neant larg deschis. Acolo este horror vaccui – frica de vid. Ceea ce se deschide acolo este o transcendenţă negativă.

Această stare este negativă pentru că nu produce nimic. Ea provoacă vidul unei scurgeri, fără a crea condiţiile necesare unei noi umpleri.

Dar există şi o benedictio vaccui – binecuvântarea vidului. Multiplicitatea gândurilor, imaginilor, sentimentelor; multiplicitatea a ceea ce, din cotidian, ni se „lipeşte de piele” – toate acestea trebuie să dispară. Este o direcţie a vidului la care trebuie să plecăm urechea, nu nimicul se aflã acolo, ci totul. Din acest nimic se poate ridica ceva care este dincolo de orice multiplicitate: plenitudinea. În acest sens, există o plenitudine a nimicului.

Meditaţia nimicului este una din formele za-zen –ului. Sunetul Fiinţei răsună fără întrerupere. Chestiunea este de a şti dacă, în calitate de instrument, suntem acordaţi aşa încât să-l auzim: sunetul tăcerii în plenitudinea nimicului.

(Karlfried Graf Durckheim – Sagesse et Amour, Editions du ROCHER)

11 martie 2009

Avem nevoie de o „cultură a experienţei interioare” ...

Avem nevoie de o „cultură a experienţei interioare
care nu se mulţumeşte cu exerciţii specifice,
ci care crede în veridicitatea vechiului dicton:
fiecare clipă este cea mai bună dintre ocazii”.
Totul devine ocazie pentru  a practica calea interioară,
cale pe care, în perfectă rezonanţă cu Fiinţa noastră autentică şi cu FIINŢA,
ne transformăm, treptat, într-o Persoană care,
prin permeabilitatea ei la FIINŢĂ,
face posibilă împlinirea vocaţiei noastre.

(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)

10 martie 2009

Omul, ca Persoană, nu va găsi fericirea decât atunci
când va descoperi ceea ce caută cu nostalgia lui cea mai profundă.

În această nostalgie, omul presimte FIINŢA DIVINĂ care „împinge” spre manifestarea ei
prin Fiinţa esenţială.

În fondul lui, omul aspiră la ceea ce el este şi la ceea ce trebuie să fie, ca Fiinţă autentică.
Fericirea lui depinde, în definitiv, de o stare care corespunde vocaţiei
pe care o primeşte de la Fiinţa lui.

El nu poate răspunde acestei vocaţii decât în măsura în care i se supune
în toată libertatea, în cotidian.


(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)

9 martie 2009

Cotidianul ca exercitiu pe Cale...

Lumea în care trăim nu este o vale a lacrimilor
care să ne bareze drumul spre culmile Divinului.

Ci este o punte care să ne lege de ele.

Dar trebuie ca noi să destrămăm voalul
care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor;
trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul la ele.

Aşadar a trăi cotidianul ca „practică”.

Nici un moment particular nu este în mod special necesar.
Fiecare clipă ne invită la reflectare şi la confruntare.
Nu există pas de acţiune, oricare ar fi scopul exterior,
care să nu conţină „şansa interioară
de a ne plonja tot mai mult în adevăr.

(Karlfried Graf Durckheim – La Voie intérieure, Le quotidien comme exercice)

8 martie 2009


Omul, sinteză a Naturii, face multe lucruri, cu focul care arde în inima lui.
El acumulează Puterea, urmăreşte Gloria, creează Frumuseţea, se devotează Ştiinţei.
Şi nu-şi dă seama, de multe ori, că sub atâtea forme diferite,
cea care îl însufleţeşte este mereu aceeaşi pasiune, -
epurată, transformată, dar vie -,

atracţia Femininului.

(Pierre Teilhard de Chardin - Eternul Feminin)
fragmente pe site: (aici)

6 martie 2009

Din cãdere în cãdere mai aproape de Dumnezeu...

Un bãtrân rabin le povesteste copiilor sãi:

Fiecare dintre noi este legat de Dumnezeu printr-un fir.
Atunci când comitem o gresealã firul s-a rupt.

Dacã regretãm greseala Dumnezeu vine si face un nod firului.
Dintr-o datã firul este mai scurt decât înainte.
Si pãcãtosul este mai aproape de Dumnezeu!


Astfel, din cãdere în cãdere, din gresealã în pocãintã,
ne apropiem încet-încet de Dumnezeu.

În final fiecare din pãcatele noastre este ocazia
de a scurta cu o buclã coarda cu noduri
si de a ajunge mai aproape de inima lui Dumnezeu.


Totul este gratie!

(din întelepciunea ebraicã)

5 martie 2009



Împãrat glorios, Te stiu transcendent...
deasupra tuturor conceptelor...
O, Dumnezeul meu, mã stii neputincios
sã-ti ofer actul de gratie care-ti trebuie.
Vino deci în mine, multumeste-te pe Tine.
Iatã adevãratul act de graţie
Singurul care existã.


(Al Hallaj, 858-922, mistic si martir sufit)

Sursa citat: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr

Sursa foto: http://japanalia.aminus3.com/

4 martie 2009

Înţelepciunea...


…este tocmai acest dar care se află în profunzimea spiritului omului
care are calitatea distanţei.
Care nu se lasă prins.
Care are un anumit recul vizavi de ceea ce i se întâmplă.
Care nu acţionează fără o prudenţă a spiritului.
Care nu se va angaja într-un mod care să suprime această distanţă.
Înţelepciunea este o distanţă între voi şi ceea ce se petrece în jurul vostru.
Lucrurile nu vă prind, ci vă păstraţi întotdeauna echilibrul.

Înţelepciunea este un echilibru al spiritului.

(Karlfried Graf Durckheim – L’ESPRIT GUIDE)

3 martie 2009

Înainte de a transforma lumea, omul are nevoie de a se transforma în primul rând pe sine,
de a-şi găsi sensul pierdut al propriei existenţe
prin renunţarea la conceptele anacronice despre viaţă
şi acceptarea unei noi paradigme
ca fundament al unei noi spiritualităţi,

al unei noi conştiinţe.
Este soluţia pe care o propun toţi comentatorii îngrijoraţi de evoluţia lumii actuale.

(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut, fragmente pe site: (aici) )



Transformarea lumii începe din propria noastră inimă şi nicãieri din altă parte.

(Alphonse Goettmann în Lettre de Bethanie din februarie 2009 www.centre-bethanie.org)

1 martie 2009




Si câteva mãrtisoare:

Tudor Gheorghe - Primãvarã http://www.youtube.com/watch?v=cwUS7anj_Z4

Tudor Gheorghe - Valsul rozelor http://www.youtube.com/watch?v=LdRpDbuyxVQ&feature=related

De la Damaris pentru toatã lumea:
http://www.youtube.com/watch?v=N6r-xotEXAM&feature=PlayList&p=656A98748719B335&playnext=1&index=9

28 februarie 2009

Omul viitorului va fi unul iniţiatic, spiritualizat, conştient de originea sacră şi de sensul venirii sale pe lume, ne spune Jean-Paul Bertrand.

Omul viitorului va fi obligat, ca alternativă a auto-extincţiei, spre care merge cu paşi repezi, să-şi edifice o nouă conştiinţă, o nouă spiritualitate în acord cu sensul său originar. Criza morală a lumii moderne, la care asistăm cu o stranie şi aş spune, inconştientă pasivitate, este expresia nivelului scăzut al conştiinţei umane. Pentru că factorul fundamental în trăirea umană îl constituie conştiinţa sa.

Este nevoie de o altă conştiinţă, de o ştiinţă a conştiinţei în acord cu întreaga cunoaştere începând de la tradiţiile spirituale ale lumii antice, traversând istoria religiilor şi ajungând la achiziţiile celor mai noi ştiinţe despre om şi Univers. Basarab Nicolescu, subliniază şi el acest imperativ afirmând: „înţelepţii tuturor timpurilor au înţeles că evoluţia omului este evoluţia conştiinţei sale".


(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut,
Editura EIKON, Cluj Napoca)

fragmente pe site: (aici)

27 februarie 2009

Sunt, aşadar, mai multe drumuri care conduc spre acelaşi liman,
dacă sunt respectate anumite condiţii.
De vreme ce funcţionează,
sunt convins că Dumnezeu nu se supără pentru termenii folosiţi,
dacă legile de fiinţare ale Universului sunt respectate
fiindcă acesta este secretul.

(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut,
Editura EIKON, Cluj Napoca)

fragmente pe site: (aici)

26 februarie 2009

Sfântul Francisc spune: „Domnul m-a făcut să văd că cea mai înaltă activitate a omului şi maturitatea lui nu constau în urmărirea unei idei, oricât de înaltă sau de sfântă ar fi ea, ci în acceptarea umilă şi voioasă a ceea ce este, a tot ceea ce este. Omul care îşi urmăreşte propria idee rămâne închis în sine însuşi. El nu comuniază cu adevărat cu oamenii. El nu face niciodată cunoştinţă cu universul. Îi lipseşte liniştea, profunzimea şi pacea. Profunzimea unui om stă în puterea lui de acceptare. Cea mai mare parte a oamenilor rămân izolaţi în ei înşişi, în pofida tuturor aparenţelor. Ei sunt asemenea unor insecte care nu ajung să se despoaie de carapacea lor. Se agită cu disperare în interiorul limitelor lor. În final, ei se află la fel ca la început. Ei cred a fi schimbat ceva, dar ei mor fără a fi văzut lumina zilei.
Ei nu s-au trezit niciodată la realitate.
Ei au trăit în vis.”

(Eloi Leclerc „Sagesse d
’un pauvre”, pag. 135
citat
în Lettre de Bethanie din februarie 2009 www.centre-bethanie.org)

25 februarie 2009

Mai devreme sau mai târziu, religiile vor întelege nevoia de a se deschide spre universalitate, spre o lume spiritualizatã în care toti oamenii sunt tratati, fãrã nici o discriminare, ca fii ai aceleasi planete, ai aceluias Univers si cu aceleasi drepturi în fata Sursei unice a întregului existent.
Cînd constiinta tuturor oamenilor va face saltul la întelepciune, indiferent de calea aleasã, aceea a unei educatii spirituale sau doar civice si stiintifice, în virtutea cãreia vom recunoaste si vom milita pentru dreptul tuturor la fericire, în lume va domni pacea, armonia si iubirea despre care de mii de ani vorbim continuu si în van.

(Dumitru Constantin-Dulcan - În cãutarea sensului pierdut, Editura EIKON, Cluj Napoca)
fragmente pe site: (aici)


23 februarie 2009





Când te-e secat de lacrimi viata care doare,
Gândeste-te la roua din geana unei flori.
Si când ai vrea ca noaptea din urmã sã coboare,
Gândeste la trezirea unui copil în zori.


(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)

22 februarie 2009





Priveste cedrul mândru! Atâtea brate are!
Dar nu ca sã cerseascã, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumãrate au nuferii si crinii.
Vorbesc însã limbajul tãcerii si-al luminii.


(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)


20 februarie 2009


Plângea un strop de rouã:
"Sunt despãrtit de Mare!"


Zâmbi atuncea Marea:

"Noi suntem totul.
Oare Supremul zeu nu-i unda?


Desi suntem departe,
Un punct ce nu se vede
abia ne mai desparte
."


(din Rubaiyatele lui OMAR KHAYYAM,
Editura TIMPUL, Iasi 1998, trad. George Popa)

19 februarie 2009


Nedumerirea Domnului…

Într-o noapte plină de fericirea razelor luminoase ale lunii – el îşi vorbi aşa:
”Venit-a timpul şi pentru mine
să plec din astă lume în căutarea Celuia din Slavă,

lăsându-mi fără de stăpân casa mea.
Vai! cine putut-a să mă ademenească atâta vreme în împărăţia pământească
cu aceste iluzii mincinoase?"

Dumnezeu îi şopti: „Eu” dar omul nu pricepu nimic
şi din nou vorbi:
”Unde eşti tu oare – acela care te-ai jucat cu mine de-a lungul atâtor veacuri?”
Lângă el întinsă în toată liniştea patului
dormea femeia lui cu pruncu-i ghemuit la sânu-i.

Vocea din nou îi strigă: „Dumnezeu este aici” – dar omul nu pricepu nimic.
Din vis copilul începu a plânge – zbătându-se la sânul obosit al mamei.
Dumnezeu îi porunci: - „Opreşte-te, nebune, nu-ţi părăsi fericirea adăpostului tău”
dar omul tot nu auzi.

Un suspin înecă tristeţea Domnului:
”De ce oare slujitorii mei se cred mai aproape de mine
atunci când se depărtează întru căutarea mea?”



(poem 74 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,
Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)


Cu ocazia împlinirii a 133 de ani de la nasterea lui Brâncusi
vã invit sã revedeti Aforismele lui Brâncusi (aici)

18 februarie 2009

Nebunul…

Un nebun rătăcea odată întru căutarea pietrei filozofale,
cu părul vâlvoi, albit de soare, plin de praf,
trupul, doar o umbră, cu buzele încleştate
ca şi porţile închise ale inimii lui,
şi cu ochii plini de sclipiri, ca sclipirile licuricilor,
ce-şi caută în noapte prieten de lumină.

Înaintea lui întinsul oceanului murmura.
Valurile săltăreţe povesteau din poveştile
comorilor ascunse în adâncuri
şi-şi râdeau de ăst neştiutor,
ce nu le poate pricepe.

Se spune că se ducea fără de odihnă
şi fără de speranţă,
urmându-şi visul,
care acum se făcu una cu fiinţa lui;
asemenea unui ocean ce-şi înalţă valurile către cer,
pentru a atinge ce nu se poate atinge;
asemenea stelelor ce se rotesc în cercul lor de foc,
visând totuşi un sfârşit,
pe care nicicând nu-l vor ajunge;
şi aşa rătăcea acel nebun pe câmpia pustiită,
cu părul înecat în praf, căutând piatra filozofală.

Într-o zi un copil din sat se apropie de el şi-i spune:
- „Dar unde găsit-ai ăst lanţ de aur, ce-ţi încinge mijlocul?”
Nebunul tresări. Lanţul de fier se prefăcuse în aur!
Era adevărat! dar oare cum se întâmplase?
Cu o putere nebună îşi izbi fruntea.

(poem 66 din vol. Rabindranath Tagore – Poeme de dragoste,
Editura Helicon, Timisoara, Trad. Silvian Norin)

17 februarie 2009

Existã trei mari mistere ale naturii:
aerul pentru pasãre,
apa pentru peşte
si omul pentru el însuşi.


(proverb hindus)

16 februarie 2009

O legendã indianã...despre comoara ascunsã...

O legendă foarte populară din India povesteşte că la început oamenii erau zei. Dar au abuzat atât de mult de puterea lor divină încât zeul suprem a hotărât să le ia această putere şi s-o ascundă undeva unde ei să n-o poată găsi. El i-a convocat pe ceilalţi zei pentru a le cere un sfat cu privire la ascunzătoarea de adoptat. Unii spuseră să îngroape această comoară în adâncurile pământului, alţii să o arunce în fundul oceanului. Dar cunoscându-l pe om, propensiunea şi abilitatea lui de a scotoci peste tot, ei nu erau deloc siguri că el nu va putea s-o găsească într-o zi. În faţa perplexităţii consilierilor săi, Brahman spuse: „Iată ce vom face cu divinitatea omului: o vom ascunde în adâncul cel mai adânc al omului, pentru că este singurul loc în care nu se va gândi niciodată să caute.
Şi de atunci, omul călătoreşte, plonjează, sapă, explorează în căutarea a ceva ce se află în el… 

15 februarie 2009

Bucuria perfectã... în relativul existentei noastre... aici si acum...

Dacă eu spun că această experienţă a lui Ioan Botezătorul ( „Aşa este bucurie mea, perfectă!”) este la îndemâna noastră, este pentru că bucuria se desfăşoară în întregime în relativul acestei existenţe. Nu vrem acea bucurie absolută, complet idealizată, pe care nu încetăm să o proiectăm dincolo. Nu vrem acea compensare imaginară care să liniştească refuzul nostru spontan al relativului acestei existenţe: înseamnă a nu şti despre ce vorbim. După părerea mea, bucuria perfectă este la îndemâna noastră cu condiţia să valorificăm şi să primim relativul existenţei noastre, fără a ne încrede în ceea ce ea ar trebui să fie. Doliul bucuriei absolute şi al fericirii fără nori permite irumperea a ceva neaşteptat: plenitudinea relativului. Este o bucurie care refuză să facă abstracţie de această existenţă mediocră şi decepţionantă: este, deci, o bucurie care nu riscă să recadă.
Plenitudinea relativului este în întregime la îndemâna noastră. Ea ne invadează atunci când ne deschidem fiinţa la tot ceea ce ni se întâmplă, cu hotărârea de a crede că toate acestea ne vor face să ne maturizăm, să creştem, să înaintăm tot mai mult „în vederea bucuriei noastre”. Sentimentul de plenitudine înfloreşte în însuşi interiorul existenţei noastre celei mai personale: această viaţă este a mea, minunat de a mea, este istoria mea, Egiptul meu, rătăcirea mea şi mana mea, abisul meu, transfigurarea şi Rusaliile mele… şi nimeni nu mi-o poate lua. De fapt, eu nu m-as deschide niciodată pentru plenitudinea relativului dacă n-aş fi avut deja acces, în mine, la sentimentul de neclintit pe care nimic şi nimeni nu va putea vreodată să-l distrugă.   


(Lytta Basset – La joie imprenable, Albin Michel, 2004, Paris, France, pag. 530)

14 februarie 2009

Vasile Voiculescu

Ca năframa sfintei Veronica


Sufletul meu este alb şi fără pată
Cum a fost năframa sfintei Veronica.
Doar a-ntins-o sfânta, negrăind nimica,
Iar martirul şterse faţa-nsângerată.

Sufletu-mi întinde tainica-i năframă,
Să-ţi apeşi pe dânsa ochi, obraji şi gură,
Dornic să-ţi cuprindă faţa ca-ntr-o ramă
Şi să-ţi prindă chipul tot în ţesătură.

Chipul tău, iubito, înger în prigoană,
Pătrunzând ca mirul pânza-i străvezie,
Luminos şi dulce ca pe o icoană
Să-l păstreze apoi pentru veşnicie.

13 februarie 2009

De ce nu vrei ca partea
sã regãseascã întregul, raza, lumina?
În inima mea eu conţin universul,
în jurul meu lumea mã conţine.


Rûmi (1207-1273)

(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)

12 februarie 2009

Inima mea avea nenumãrate pasiuni
dar descoperirea iubirii tale le-a fãcut una singurã.
Las oamenilor pãmântul si credinţa lor
de când tu ai ajuns ţara si religia mea.

Ibn 'Arabi (1165-1240)

(citat în volumul: Jean Chévalier - SUFISMUL, Editura Herald, trad. Marius I. Lazãr)

11 februarie 2009

O nevroză este într-adevăr „reglată”, atunci când este debarasată de eul poziţionat prost. Nu ea este cea vindecată, ci ea ne vindecă pe noi. Fiinţa umană este bolnavă, dar boala este o tentativă din partea naturii de a o vindeca. Putem învăţa mult, deci, de la boală pentru vindecarea noastră, şi adevăratul aur, de negăsit altundeva, se află în ceea ce pare absolut condamnabil la nevroză.


(Carl Gustav Jung)

10 februarie 2009

Am văzut adesea cum oamenii devin nevrozaţi când se mulţumesc cu răspunsuri insuficiente sau false la întrebările vieţii. Ei caută situaţie, mariaj, reputaţie, reuşită exterioară şi bani; dar ei rămân nevrozaţi şi nefericiţi, chiar şi atunci când ajung la ceea ce caută. Cel mai adesea, aceşti oameni suferă de o prea mare îngustime de spirit. Viaţa lor nu are nici conţinut suficient, nici sens. Dacă se pot dezvolta într-o personalitate mai vastă, nevroza încetează de obicei.

(Carl Gustav Jung)

9 februarie 2009

Îngustimea de spirit nu adãposteste decât
propriile noastre reprezentãri despre Dumnezeu
si nu pe adevãratul Dumnezeu.


(Anselm Grun – Accomplir son humanité)

8 februarie 2009

Nu putem fi cu adevărat copii faţă de Dumnezeu
decât dacă
ne arătăm suficient  de adulţi faţă de oameni.


(Marc Oraison, psihoterapeut francez)

7 februarie 2009

Pentru om, totul în natură este parabolă, ea este o Biblie deschisă
care îi revelează propria lui devenire.
Pentru ce este aşa, pentru ce trebuie să se moară pentru a trăi?

Pentru că fondul fiinţei, fondul tuturor lucrurilor este Iubirea.
Secretul vieţii constă în a ne dărui şi a ne primi, mori şi devii este esenţa ei.
Nu este nimic de înţeles aici, ci numai de experimentat. Asadar este oferit numai celor care iau Calea.
Şi acestora li se dezvăluie o bucurie complet necunoscută şi nouă care nu înfloreşte niciodată în viaţa exterioară. Ea este de tip iniţiatic pentru omul care consimte la aceasta şi care se lasă dus acolo unde, fără îndoială, n-ar merge de bună voie.
Este bucuria înălţimilor, unde lauda se conjugă cu suferinţa.


(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)

6 februarie 2009

Orice om este un înstrãinat
în măsura în care a devenit un altul
decât el însuşi.


(Arnaud Desjardins)

5 februarie 2009

R.M. Rilke
Preludiu
de primăvară

Dispăru asprimea. I-o cruţare
peste pajişti nude, cenuşii.
Ape mici au altă accentuare.
Imprecise gingăşii

se întind din spaţii spre pământ.
Drumuri merg în ţară şi-o arată.
În copacul gol, neaşteptată,
vezi expresia creşterii, trecând.

(trad. Maria Banuş)

4 februarie 2009

Evagrie Ponticul descrie raportul sincer cu gândurile, emoţiile, patimile şi demonii în maniera următoare:
”Dacă un om va vrea să cunoască teribilii demoni şi dacă vrea să se familiarizeze cu arta lor, eu l-aş sfătui să-şi observe gândurile. Va trebui să fie foarte atent la intensitatea lor, să remarce când acestea slăbesc, când se nasc şi dispar iarăşi. Va trebui să observe multiplicitatea gândurilor lui, regularitatea cu care ele apar, va trebui să recunoască demonii care sunt responsabili de ele, pe cel care le suprimă şi pe cel care o face. Apoi, va trebui să-i ceară lui Christos să-i explice tot ceea ce a observat. Demonii izbucnesc în mânie mai ales împotriva acelora care rămân în virtute, înarmaţi cu asemenea cunoştinţe.”

(din volumul Anselm Grun – Accomplir son humanit
é)

3 februarie 2009

Unele persoane, în pietatea lor infantilă, se sprijină pe cuvântul lui Isus din Matei 18,3:
Dacă nu vă veţi întoarce la starea de copii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”.
Totuşi, Isus a vrut să spună cu totul altceva.
Nu este vorba de a fi pueril
, ci  deschis noului, aşa cum sunt copiii, care nu pot să spună:
Noi ştim deja totul.
Isus nu făcea aluzie la imaturitatea copiilor,
ci la deschiderea lor, la absenţa lor de prejudecăţi, condiţii pentru a accede în împărăţia cerurilor.
Şi noi avem nevoie de încrederea copilului, într-o lume în care vrem să stăpânim totul, pentru a avea intuiţia că există altceva, că putem să ne plasăm speranţele altundeva.

(Anselm Grun – Accomplir son humanit
é)

1 februarie 2009

Doamne, dăruieşte-mi să primesc cu linişte sufletească
tot ce îmi va aduce ziua de azi.

Învredniceşte-mă să mă dau întru totul Sfintei Voii Tale.
În fiecare clipă, fă-mi cunoscute îndreptările Tale.
Binecuvântează lucrul mâinilor mele şi toate cele ce mă înconjoară.
Oricare vor fi veştile pe care le voi primi în timpul zilei,
Învaţă-mă să le primesc cu suflet liniştit
şi întărit în credinţa că peste toate este Sfântă Voia Ta.

În toate faptele si gândurile mele, Tu cãlãuzeste-mi gândurile si simtirile.
În toate întâmplările neaşteptate nu mă lăsa să uit că totul vine de la Tine.
Invaţă-mă să fiu deschis şi înţelept cu fiecare din mădularele familiei mele duhovniceşti,
pe nimenea amărând, pe nimenea întristând.

Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei de astăzi
şi toate întâmplările din vremea ei.

Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog.
Si când mã rog, Tu Însuţi să te rogi în mine. Amin.

(rugăciune ortodoxă)

30 ianuarie 2009

Trebuie să acceptăm că tot ceea ce ne înconjoară ne răspunde în funcţie de ceea ce suntem.
Suntem aşadar responsabili, mai mult sau mai puţin, de ceea ce ne atinge ca şi calităţi.
Sunteţi într-o încăpere goală. Dacă ea se transformă într-un grajd sau într-un templu, modul vostru de a fi acolo este cauza.
Responsabilitatea noastră vizavi de ceea ce ne înconjoară este aşadar foarte mare.
Noi creăm neîncetat realitatea care ne re-creează!

(Karlfried Graf Durckheim - Le Centre de l'Etre)

29 ianuarie 2009

În latină, cuvântul „om” înseamnă, în sens propriu,
cel ce se pleacă,
prin tot ce este el şi este al său,
lui Dumnezeu şi i se supune lui,
cătând în sus către El,
iar nu la sine, în jos, în jurul ori înapoia lui.

Căci aceasta este adevărata şi deplina smerire,
iar omul îşi trage numele acesta de la
pământul din care e plămădit.


(Meister Eckhart - Despre omul nobil, Cupa din care bea regele, Editura Humanitas)

28 ianuarie 2009

Respir, o nevãzut poem!
Purã schimbare, care niciodatã nu înceteazã,
între propria noastrã fire
si spatiile lumii...

Unic val
a cãrui mare crescîndã sunt.


(R.M. Rilke, Sonetele cãtre Orfeu II,1)

27 ianuarie 2009

Savoarea pâinii negre

Atât timp cât nu suspinăm decât după pâinea albă a vieţii, rămânem în suferinţă, în dualitatea „fericire-nefericire”, şi chiar pâinea albă nu va fi pe deplin apreciată pentru că suntem dependenţi de ea. Trebuie să descoperim  secretul pâinii negre, să învăţăm s-o iubim din toată inima, dacă vrem să experimentăm secretul vieţii. Viaţa, este tot ceea ce ni se întâmplă, nu numai ceea ce, în ochii noştri, este fericit: suferinţa face parte integrantă din viaţă. Dar fericirea şi nefericirea nu sunt decât himere care ne leagănă în voia valurilor existenţei instabile, atât timp cât n-am plonjat în apa profundă pentru a-L primi pe Cel care ne caută, şi printr-o pâine şi prin cealaltă, El Dătătorul, Conştiinţa  non dependentă, niciodată afectată.

Pâinea zilnică, oricare ar fi culoarea ei, este deci sacramentul, sau materia, unei Pâini substanţiale care se ascunde în ea. Trecerea de la una la cealaltă este o „Pessah”, o Înviere, care presupune o lucrare de transformare din partea noastră. Noi suntem preoţi în lume pentru a transforma materialul pe care aceasta îl pune în mâinile noastre, în fiecare clipă, în recunoştinţă, aşa cum este preotul la altar, unde pâinea şi vinul  se transformă în corpul şi sângele lui Hristos. A face euharistie, adică a aduce mulţumire în tot timpul şi în tot locul, este adevărata noastră misiune ca oameni. Nouă ne revine să recunoaştem harul lui Dumnezeu peste tot la lucru şi să-l extragem din opacitatea momentului prin propria noastră „acţiune” de mulţumire, recunoştinţă în sensul jubilator al termenului. Aceasta înseamnă „a iubi”.

(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)

26 ianuarie 2009

Profunzimea omului se aflã în
puterea de acceptare a evenimentului,
de ascultarea cea mai interioară a acestuia.

Privirea credinţei asupra a ceea ce mi se întâmplă
este o adevărată ecografie
care mă situează în transparenţa evenimentului.

(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)

25 ianuarie 2009

Tot ceea ce reduce viata
este o chemare la laudã,
pentru cã a lãuda înseamnã
a trãi din plin.

Mai ales atunci când
nimic nu mai merge...


(Alphonse Goettmann - La Joie, Visage de Dieu dans l'homme)

24 ianuarie 2009

Unii oameni, în loc sã-L caute "numai pe Dumnezeu",
- convinsi fiind cã asa si fac -
Îl cautã de fapt pe "Dumnezeu numai pentru ei".


(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

23 ianuarie 2009

Pentru cine-l vede pe Dumnezeu departe de el,
aproapele sãu nu va fi niciodatã aproape;
pentru cine nu-si vede aproapele aproape de el,
Dumnezeu va rãmâne întotdeauna departe.


(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

22 ianuarie 2009

Nu valorãm numai prin
ceea ce suntem sau devenim,

ci si prin descoperirea a ceea ce
însemnãm.


(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

21 ianuarie 2009

Mai mult decât orice,
lumea ne aratã
chipul
a s t e p t ã r i i.


(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

20 ianuarie 2009

Fiecare are în sine
Imaginea a ceea ce trebuie sã devinã.
Atât timp cât nu a realizat-o încã,
Fericirea lui nu este deplinã.


(Angelus Silesius)

18 ianuarie 2009


Ridicat-au râurile, Doamne,
ridicat-au râurile glasurile lor,
Ridicat-au râurile valurile lor;

dar mai mult decât glasul apelor clocotitoare,

Mai mult decât zbuciumul neasemuit al marii,
minunat este, întru cele înalte, Domnul.


(Psalm 92,4-6, Biblia ortodoxã)

17 ianuarie 2009

A fi responsabil
este esenţa
existenţei omenensti.


(dr. Viktor Frankl)

16 ianuarie 2009

Datoritã înţelegerii de sine ontologice prereflexive, omul de pe stradã stie mai întâi cã orice situaţie în parte este o întrebare la care trebuie sã raspundã, asa încât, de fapt, nu poate sã întrebe deloc despre sensul existenţei sale, cãci
"viaţa însãsi este cea care-i pune întrebãri omului:
el nu trebuie sã întrebe
,
ci el este mai degrabã cel cãruia viaţa îi pune întrebãri,
cel care trebuie sã-i rãspundã vieţii,
care trebuie sã rãspundã pentru viaţã
".

(dr. Viktor Frankl)



Si opt minute de relaxare: Simfonia Primãverii (PowerPoint)

15 ianuarie 2009



Mihai Eminescu

REPLICI


POETUL
Tu eşti o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare,
Tu eşti o noapte, eu sunt o stea -
Iubita mea.


IUBITA
Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un fluture, tu eşti o floare,
Eu sunt un templu, tu eşti un zeu -
Iubitul meu.

Tu eşti un  rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt -
Tu eşti un cânt.


POETUL
Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ţi să te ghicesc -
Şi te iubesc!


IUBITA
Îţi par o noapte, îţi par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îţi par un cântec sublim încet -
Iubit poet?

O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ţie-ţi arde,
Nimic nu e, nimic al meu -
E tot al tău.

14 ianuarie 2008

De ce mi-ai dat sfinte-aspiraţii
Si doruri nebune mi-ai dat,
De ce îmbrãcat-ai în graţii
O humã si-atâta pãcat
Si de ce mi-ai luat, Doamne, aripile?


Si ca orice infirm care simte
În braţul secat un fior,
Dau mereu din aripile-mi strâmte
Si aripile absente mã dor.


(din poezia ARIPILE ABSENTE de Dan Botta)

13 ianuarie 2009

Râurile vuiesc, Doamne,
râurile vuiesc tare,
râurile se umflã cu putere.


Dar mai puternic decât vuietul apelor mari,
si mai puternic decât vuietul valurilor nãpraznice ale mãrii,
este Domnul în locurile ceresti.


(Psalm 93,3-4, traducerea Cornilescu)


Coincidentia oppositorum...

În măsura în care omul (…) simte divinul în sine însuşi, el nu mai suferă. Orice suferinţă rămâne indicaţia unei separări între noi şi Fiinţa transcendentă pe care o numim Dumnezeu. Noi avem posibilitatea de a dezvolta această deschidere vizavi de transcendenţă. Dar noi suntem oameni şi nu putem rămâne în această stare de transparenţă care eliberează definitiv de suferinţă. Suferinţa rămâne prezentă toată viaţa noastră. Cum să considerăm? Nu numai ca semnul care mă face conştient că nu mai sunt reunit, ci ca o datorie şi ca o şansă.
Din practica zenului am învăţat că acceptând inacceptabilul, acceptând suferinţa ca suferinţă, se întâmplă ceva care este de domeniul experienţei interioare. Nu este masochism deşi uneori dă impresia aceasta. Numai mergând până la capătul suferinţei poate omul să găsească, în inima lui chiar, un diamant negru! Există un mod de a accepta suferinţa care comportă în sine  şansa unei experienţe transcendentale. Obstacolul pe cale devine astfel şansa de a trece pe un alt plan.

(Karlfried Graf Durckheim, Le CENTRE DE L'ETRE)

12 ianuarie 2009

În cele mai întunecate perplexităţi ale sale
şi din adâncul său,
sufletul îl întreabă pe Dumnezeu:
„Doamne, ce vrei?
Ce vrei de la mine?
Ce vrei să fac?
Cum ai vrea să descopăr ceea ce vrei de la mine?...”


La toate acestea, un singur răspuns:
„Te vreau”.


(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

11 ianuarie 2009

Ia aminte, Cerul e o fericitã descoperire.

(Monseniorul Vladimir Ghika- Gânduri pentru zilele ce vin)

10 ianuarie 2009

Goethe a spus: „Dacă taci el îţi va da ajutor”. Iar Meister Eckhart învaţă: „Numai în tăcere îi comunică Dumnezeu sufletului cuvântul lui cel veşnic”. Despre marele căutător S. Kierkegaard se povesteşte: „Cu cât rugăciunea lui se cufunda în tăcere cu atât avea mai puţin de spus. La sfârşit a devenit tăcut cu totul, sau mai degrabă, ceea ce este mai opus discursurilor, a devenit un „ascultător”. La început credea că a te ruga înseamnă a vorbi. Apoi a învăţat că a te ruga nu înseamnă numai a tăcea, ci a asculta.
Mai exact: a te ruga nu înseamnă să te asculţi pe tine însuţi vorbind, ci
înseamnă să devii tăcut, să rămâi tăcut, să persişti în această tăcere(linişte)

până când cel care se roagă îl aude pe Dumnezeu.


(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)

9 ianuarie 2009

Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu;
un fel de sacrament nemaiauzit,
prin care Fiinta eternã vine la noi,
pe fondul unui neant, al unei absente,
în care privatiunea,
nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit,
înseamnã Dumnezeu si poate produce un har
[...]
Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme,
pãtrunzând în noi tocmai prin acea împuţinare a fiintei noastre,
prin acea lezare a iubirii noastre...

(Monseniorul Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin)

8 ianuarie 2009

Nu, desigur, nu hotărât. Domnul nu iubeşte şi nu propovăduieşte pustiul, pusta, tundra, spinii, mărăcinii, scorpia, uscatul.
Ci strugurii, smochinele, pâinea, oul, peştele, mierea, vinul vechi şi bun.

(N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi)

7 ianuarie 2009

Odată uitat centrul Fiinţei lui esenţiale, omul devine încet-încet o cochilie goală.
Când plenitudine interioară tace el caută zgomotul exterior
şi când pierde conştiinţa sursei lui profunde cade sub dominaţia periferiei şi a scoarţei ei înăsprite.
Omul ajuns străin faţă de forţele lui spirituale caută sensul vieţii în siguranţă şi în bucuria eului său, în excitaţiile de ordin secund şi în satisfacţia acestora.

Sau în excentricitatea intelectuală a unui spirit cerebralizat, cu rădăcini uscate.
El fuge în afara lui şi a ritmului silenţios al vieţii şi se refugiază într-o ordine de existenţă sistematizată.
Vrând să asigure ceea ce este perisabil oricum, pierde contactul cu imperisabilul din el.
Agitaţia superficială a unui  „a apărea” insignifiant acoperă vocea silenţioasă a Fiinţei.

(Karlfried Graf Durckheim, Le Japon et la culture du silence)

6 ianuarie 2009


Credinţa dă stabilitate şi sens vieţii lăuntrice.
Omul credincios stă în preajma valorilor permanente; este bun şi bogat.
Când trece peste el o încercare a vieţii nu se năruie, ci creşte.
Omul credincios se aseamănă copiilor:
râde cu lacrimile pe obraz.
Încercare, luptă şi bucurie.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate)

4 ianuarie 2009

Curajul...virtutea de fond...

Noi vorbim de blândeţea lui Isus -  arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere,
că a tăcut ca oaia când e tunsă –

şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea.
Dar de o însuşire a sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim.
Însuşirea aceea e curajul.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

3 ianuarie 2009

Cred, Doamne, ajută necredinţei mele
îmi pare a fi, cum să spun?
Taina cea mai de taină a învăţăturii creştine,

noua învăţătură,
şi într-un anume fel
pecetea darului Duhului sfânt.


(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

2 ianuarie 2009

S-ar putea ca definiţia
eroismului şi sfinţeniei
să nu fie decât aceasta:
să faci imposibilul posibil.


(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

1 ianuarie 2009

Cea mai bunã rugãciune
este
a trãi cum esti dator.


(Nicolae Iorga, Cugetãri)

Inceputul paginii