[ Start ]
[ Aforismul zilei - la zi ]
[ Aforismul zilei - 2016 ]
[ Aforismul zilei - 2015 ]
[ Aforismul zilei - 2014-2]
[ Aforismul zilei - 2014-1]
[ Aforismul zilei - 2013]
[ Aforismul zilei - 2012]
[ Aforismul zilei - 2011 ]
[ Aforismul zilei - 2010-2 ]
[ Aforismul zilei - 2010-1 ]
[ Aforismul zilei - 2009-1 ]
[ Aforismul zilei - 2008-3 ]
[ Aforismul zilei - 2008-2 ]
[ Aforismul zilei - 2008-1 ]
[ Aforismul zilei - 2007 ]
[ Argument ]
[ Autori ]
[ Noutati ]
[ Galerie FOTO ]
[ Prezentari PowerPoint primite de la prieteni]

[ SUNETUL LINISTII (K.G.Durckheim & Caspar D. Friedrich)]]
[ Aphorismes ]
[ Le SON du SILLENCE (K.G.Durckheim & Caspar D.Friedrich)]
[ Harta site]
[ Linkuri ]
[ Recomanda unui prieten ]
[ Autor site ]
[ O idee pentru 2% ]
 
 

Aforismul sau meditatia zilei - pagina 8

Navigare pagini aforisme: 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Salt la Sfarsitul paginii

2 octombrie 2011

Singurã mistica...

„raportarea necontenită, pe care o implică studiul, la un trecut de cultură creştină bimilenar şi la un trecut biblic multimilenar, lasă pe nesimţite în suflet
un fals sentiment de nostalgie după Dumnezeu
,
ca şi cum Dumnezeu ar fi fost şi ar fi rămas undeva în timpul depărtat de noi,
ca şi cum timpul actual ar fi gol de prezenţa Lui,
iar noi ne-am găsi orfani, într-un pustiu spiritual,
faţă de marile personalităţi biblice şi creştine,
care vorbeau cu El faţă către faţă.

Când această falsă nostalgie pune stăpânire pe suflet, studiul teologic se transformă în erudiţie stearpă,
cum se poate observa în multe tratate de această natură.
Singură mistica Îl înfăţişează ca o prezenţă vie,
care arde în suflet
,
singură ea ne pune în situaţia vie de a fi
contemporani cu Dumnezeu”.


Nichifor Crainic
(citat de Ion-Costin Manoliu în articolul „Întâlnirea cu Nichifor Crainic” din seria Pe urmele părintelui Arsenie Boca, Revista Formula AS, nr. 988 din sept.2011)

30 septembrie 2011

Umanitatea îsi descoperã esenta divinã

Dincolo de orice filosofie, de orice formã ritualã a credintei, dincolo de orice institutie omeneascã care organizezazã credinta, existã simtirea divinitãtii care trãieste în adâncul nostru. Am crezut cã-L putem gãsi pe Dumnezeu în diferite sisteme, dar acum ne întoarcem la a-L simti în noi. Noua spiritualitate a secolului al XXI nu este decât aceastã întoarcere spre interiorul nostru. Aceasta este si esenta crestinismului primar: "Întoarce-te în adâncul inimii tale, spunea Iisus, si acolo mã vei gãsi pe Mine". Nu în temple, nu în filosofii, nu în ritualuri uscate, ci în inimã, centrul fiintei omenesti.
...
Respiratia
... respiratia este mult mai mult decât o functie fizicã sau fiziologicî ce tine de corporalitate. respiratia uneste cumva diferitele niveluri de experientã, pentru cã tinde sã concentreze totul în momentul prezent, pe când mintea omenenascã tinde sã alunece mereu în trecut sau viitor. Respiratia aduce mintea în clipa trãitã acum si astfel o unificã cu simtirea, cu inima. A rãmne focusat pe respiratie te pune în conexiune cu sinele, cu centrul fiintei.

Brother DAVID STEINDL RAST
într-un interviu luat de Horia Turcanu, publicat în numãrul curent al revistei Formula AS (nr. 988 din septembrie 2011)

Interviul poate fi citit aici:
http://www.calatoriainimii.net/brother-david-steindl-rast/

27 septembrie 2011

Ikebana si cuvinte vii aici
...o frumoasã prezentare PowerPoint primitã de la prieteni...

26 septembrie 2011

Important! pentru cei interesati de RESPIRATIE ca motor al transformãrii noastre

Respiratia însãsi (...) devine un organ de perceptie a dimensiunii supranaturale.

...aceastã miscare de intrare si iesire, daca nu amestecãm acolo altceva, este pentru noi poarta unei realitati pe care o putem experimenta.
Dar este important acum ca ceea ce facem constient sa creeze în final conditiile favorabile pentru ceea ce nu putem face – ceea ce este un dar de primit, ceea ce vine de la viata – sa poata sa se implanteze si sa se manifeste în lume.
...pentru aceasta trebuie sa recunoastem în expiratie functia activa.

K.G. Durckheim - RESPIRATIA, MOTORUL TRANSFORMÃRII NOASTRE

Citeste tot articolul aici:
http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/09/kg-durckheim-respiratia-motorul.html

25 septembrie 2011

Andrei Plesu
Psihologia imnului national

Ei bine, vrem cu adevarat ca dispozitia fiecarei zile a copiilor nostri sa stea sub semnul acestei depresii nationale? Sa-i punem sa cînte zilnic un imn al disperarii mocnite, al unei mobilizari patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamana cu iadul pe pamînt? Caci, desi are aerul unui cîntec de goarna care suna adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravietuire un muribund. S-ar zice ca e destinat sa fie intonat nu la demne împrejurari festive, nu în momentele de cumpana ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu.
...
N-ar fi de dorit sa mai domolim un pic apetenta autohtona pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienica încredere în înzestrarile si norocul propriu? N-ar fi preferabil sa ne începem zilele într-o dispozitie ceva mai senina?

Articolul din Dilema veche poate fi citit aici:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/psihologia-imnului-na-ional

22 septembrie 2011

Despre pretul micilor noastre laşităţi

Nu suntem întotdeauna conştienţi de preţul acestor mici laşităţi. Deşi o minciunică ne face să ne simţim bine pentru moment, scutindu-ne de confruntarea cu ceilalţi, pe termen lung avem un preţ de plătit, fară să putem identifica întotdeauna cauza decepţiilor noastre. Fiecare laşitate alimentează sentimente inconştiente de ruşine şi lipsă de demnitate. Dar de ce ne-ar preocupa acestea, de vreme ce sunt inconştiente ? Fiindcă în general inconştientul ajunge să se manifeste într-un fel sau altul. Aceste sentimente refulate vă dirijează viaţa : atrag spre voi persoane nepotrivite, fac ca proiectele dvs. să dea greş, vă afectează relaţiile. Oare chiar merită ?

Se poate întâmpla ca, în anumite situaţii, când povara este prea grea, să fim obligaţi să minţim... Dar mie mi se pare că strategiile de deresponsabilizare de genul „sunt bolnav" sau „nu pot" sunt folosite abuziv, pentru a nu-l răni pe celălalt sau, mai ales, pentru a nu purta responsabilitatea acestor sentimente şi a nu fi nevoiţi să înfruntăm consecinţele. Este evident că o atitudine de acest gen are o urmare. Dacă spuneţi că sunteţi bolnav, veţi fi întrebat dacă vă este mai bine şi asta-i tot. Dacă spuneţi că n-aveţi chef să faceţi ceva, ceilalţi s-ar putea simţi jigniţi şi va trebui să furnizaţi explicaţii. Când m-am întors după-amiaza la birou, cei doi şefi ai mei de pe vremea aceea m-au întrebat de ce n-am vrut să vin. Le-am spus adevărul, întâlnirile lor mi se păreau plicticoase şi inutile. Am vorbit despre asta, am căutat împreună soluţii şi le-am găsit. întâlnirile au devenit terenul unor schimburi de idei pasionante. Dacă m-aş fi ascuns în spatele unei scuze, întâlnirile noastre ar fi rămas la fel de plicticoase şi aş fi fost nevoită să mă îmbolnăvesc cam des.

Dacă ne ascundem sentimentele, menţinem starea de fapt, ne facem părtaşi la ceea ce nu merge bine. Când formulăm ceea ce simţim, putem contribui la schimbarea lumii din jurul nostru.

Isabelle Filliozat – Inteligenţa inimii. Bazele gramaticii emoţionale. Trad. Andreea Lutic. Editura Cosmos, pag. 201

21 septembrie 2011

Rezolvarea conflictelor


[…] A întinde şi celălalt obraz înseamnă adevăratul curaj, acela de a rezista dorinţei de răzbunare pentru a-l confrunta pe celălalt cu responsabilitatea sa. A întinde şi celălalt obraz nu înseamnă să fii slab şi să accepţi loviturile, ci să-ţi priveşti agresorul în ochi fără teamă şi fără agresivitate ! Dacă nu vă lăsaţi dominat de violenţă, dacă observaţi impulsul violent care se manifestă în celălalt, îi permiteţi să se vadă pe sine. Această privire face toată diferenţa ; ea singură poate face să înceteze loviturile. E mult mai greu să loveşti pe cineva care vă priveşte în ochi fără nici un fel de animozitate decât pe cineva care se fereşte sau se manifestă agresiv. Dacă loviţi la rândul dvs., îi oferiţi adversarului scuza deresponsabilizării, justificaţi o nouă lovitură. „A răspunde la violenţă cu violenţă în­seamnă să devii complice la răul căruia vrei să i te opui şi să perpetuezi violenţa la infinit."

Nu este vorba despre a accepta să fii lovit, ci dimpotrivă. A întinde şi celălalt obraz înseamnă să nu-i mai dai celuilalt permisiunea să te lovească. O persoană care se manifestă violent este prizonierul unor sentimente incontrolabile de groază, neputinţă sau ură. Pentru a face să înceteze violenţa, este necesar să nu mai alimentăm aceste sentimente. Dacă vă este frică, încurajaţi teama celuilalt; dacă vă închideţi faţă de el, îi sporiţi sentimentul de neputinţă ; dacă nu-l puteţi asculta, e posibil ca el să vă urască şi mai mult.

„Pentru a lupta împotriva a ceea ce e imoral, am în vedere o opoziţie mentală şi, ca urmare, morală. Caut să tocesc de tot sabia tiranului, nu rănindu-l cu o armă mai ascuţită, ci înşelându-i aşteptarea că-i voi opune o rezistenţă fizică. Va găsi la mine o rezistenţă a sufletului care scapă înţelegerii sale. La început, această rezistenţă îl va orbi, apoi îl va obliga să se supună. Iar faptul de a se supune nu-l va umili pe agresor, ci îl va înălţa, scrie Gandhi. Această dimensiune face diferenţa între pacifism şi non-violenţă. Adeptul pacifismului înăbuşă conflictul, adeptul non-violenţei îndrăzneşte să-l trăiască fără să se lase angrenat pe spirala violenţei. Pacifismul se poate reduce uneori la o resemnare pasivă în faţa nedreptăţii, dar non-violenţa se implică în conflict, ea este afirmarea dreptăţii şi refuzul violenţei ca instrument de rezolvare a conflictelor.
[…]
„Violenţa este percepută întotdeauna ca o răzbunare legi­timă. Prin urmare, trebuie să renunţăm la dreptul de răzbunare, chiar şi la cel care, în multe cazuri, trece drept legitimă apărare. Deoarece violenţa este mimetică, deoarece nimeni nu se simte responsabil de prima ei izbucnire, doar renunţarea necondiţionată ne poate conduce la rezultatul dorit", spune Rene Girard.
Fireşte, tehnica nu are o eficacitate absolută. în primul rând pentru că nu este o tehnică, ci o atitudine mai curând interioară decât exterioară. „Ea este, în esenţă, un apel la conştiinţa şi la libertatea duşmanului nostru, pentru ca el să-şi recunoască fapta nedreaptă şi să renunţe la a mai face rău. Dar chiar prin asta el îşi păstrează puterea de a refuza acest apel şi de a face rău în continuare" (Jean-Marie Muller). Acest om care astăzi vă loveşte, vă insultă sau vă denigrează are şi alte faţete. A întinde şi celălalt obraz înseamnă să-i atragi atenţia către aceste părţi ale lui, invizibile în momentul acela, dar care există în el. Având încredere în părţile lui drepte şi sensibile, le dăm şansa să se manifeste. „Nu este vorba despre a crede că celălalt este bun, ci a crede că este capabil de bunătate" (Jean-Marie Muller).

Isabelle Filliozat – Inteligenţa inimii. Bazele gramaticii emoţionale. Trad. Andreea Lutic. Editura Cosmos, pag. 221

20 septembrie 2011

 Munca şi creaţia artistică, viaţa familială şi viaţa socială nu mai pot evolua separat.

Este nevoie ca inima,
înarmată cu curaj,
impregneze raţiunea cu căldura ei vitală
,
chiar dacă raţiunea ar fi să renunţe la rigoarea ei logică
pentru a face loc dragostei şi pulsaţiilor vieţii.

Nu ne mai putem mulţumi cu o viaţă în care inima are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte.

Inimile noastre trebuie să cunoască lumea raţiunii,
iar raţiunea trebuie să se lase călăuzită de o inimă conştientă.


Bruno Bettelheim

citat de Isabelle Filliozat în cartea INTELIGENŢA INIMII, pag. 240

19 septembrie 2011

Mitul dragostei la prima vedere

Impresia că ne cunoaştem dintotdeauna este foarte tulburătoare. Pentru a o explica, unii vorbesc despre reîncarnare. De fapt, cre­ierul nostru pare să citească inconştientul celuilalt. El detec­tează o problematică pe care o ştim, complementară propriilor noastre probleme, care ne va permite să retrăim anumite aspecte ale vieţii noastre. Aşadar, e vorba mai curând de două suferinţe decât de două suflete care se cheamă unul pe celălalt.

De ce am alege pe cineva care ne va redeschide rănile ? Pen­tru a se cicatriza corect, o rană trebuie curăţată în profunzime. Am uitat rana, dar frustrarea este încă acolo, înfiptă în carnea noastră.

Mergem dintr-o relaţie eşuată în alta, alegând mereu acelaşi tip de persoană (indisponibilă, rece, prefăcută...), repetând ace­laşi comportament greşit (îi facem plăcere, ne ascundem slăbi­ciunile, ne trecem sub tăcere temerile şi îndoielile...). Fiecare nou eşec ne dă ocazia să ne spunem : „e clar, nu merit să fiu itibit", deducţie venită direct din fragedă copilărie.

Ca să nu-şi spună „părinţii mei sunt incapabili să mă iubească", copilul preferă să creadă „sunt incapabil de a fi iubit". Devenit adult, va purta cu sine această convingere şi va simţi mereu nevoia să o confirme. Viaţa lui, experienţele sale amoroase îl vor ajuta în acest sens. Atâta vreme cât nu înţelegem că această nevoie de dragoste, de recunoaştere, de atenţie vine din copilărie, atâta vreme cât nu vrem să ne descoperim propria istorie şi să punem la îndoială atitudinea părinţilor sau a fraţilor şi surorilor noastre, vom repeta aceleaşi greşeli.

Pentru a iubi cu adevărat, pentru a îndrăzni să ne bucurăm de libertate şi intimitate, trebuie să renunţăm la sentimentele inconştiente de ruşine şi vinovăţie.

 Isabelle Filliozat – Inteligenţa inimii. Bazele gramaticii emoţionale. Trad. Andreea Lutic. Editura Cosmos, pag. 149

18 septembrie 2011

Pasiune şi dependenţă

Pasiunea nu se naşte întotdeauna din dragostea la prima vedere. E posibil să simţim ostilitate sau chiar dispreţ faţă de cel de care mai târziu ne vom îndrăgosti nebuneşte. Modurile şi împrejură­rile în care ne întâlnim sunt diverse. Un singur lucru rămâne neschimbat, fiindcă ţine de fiziologie... starea de a fi îndrăgostit. Dragostea la prima vedere, pasiunea sunt stări deopotrivă psiho­logice şi fiziologice. Oamenii de ştiinţă ne spun că starea de a fi îndrăgostit este similară celei în care ne aflăm sub influenţa amfetaminelor. Circuitele nervoase sunt saturate de endorfine, molecule asemănătoare cu morfina secretate de creier. Adrenali­na stimulează excitaţia sexuală, vremea pasiunii are o puternică încărcătură sexuală. îmbătaţi de dorinţă, suntem în stare să facem dragoste de zece, douăzeci de ori pe zi, să rămânem în pat împreună şaptezeci şi două de ore la rând... Pe termen lung, hipofiza devine saturată de adrenalină, libidoul scade, impul­surile din primele zile se liniştesc. Unii nu suportă această scă­dere a pasiunii şi îşi schimbă partenerul pentru a retrăi excitaţia puternică din primele clipe. Veritabili drogaţi din dragoste, au nevoie fără încetare de noi parteneri.

După şocul amoros, urmează o perioadă de euforie. Simţim o nevoie ireprimabilă de a ne exprima bucuria, de a ne striga dra­gostea în faţa lumii întregi. Neocortexul este stimulat de catecolamine, inhibiţiile fireşti sunt suprimate, îndrăgostitul este în stare de orice. Este totodată o perioadă a dependenţei. Alături de persoana iubită, ne simţim plini de bucurie şi seninătate... Fără ea, ne cuprinde angoasa. Absenţa persoanei iubite scade nivelul de endorfine din creier. Simţim că ne lipseşte ceva, de parcă am fi drogaţi. Despărţirea nu ne întristează pur şi simplu ; este o indis­poziţie fizică. Iritabilitate, anxietate, nervozitate, plictiseală, dezin­teres faţă de lumea exterioară, izolare, prostraţie, tulburări de apetit, insomnie... Când celălalt reapare, sinapsele (conexiunile nervoase) se încarcă din nou cu substanţe morfinice şi bucuria revine. în cazul pasiunii, beatitudinea alternează cu suferinţa atroce. Dependenţa amoroasă seamănă cu dependenţa de mamă din primele luni de viaţă. Ies la lumină conflictele, emoţiile refulate, suferinţele legate de acea perioadă. Omul iubit, bărbat sau femeie, este o întrupare a mamei. El joacă pe rând rolul mamei bune — atunci când ne este alături şi ne dăruieşte dragostea, şi al mamei rele — atunci când lipseşte şi ne simţim frustraţi.

Emoţiile pasiunii sunt adesea violente, intense atât pe plan pozitiv cât şi negativ, fiindcă ele reactivează trăirile arhaice ale nou-născutului. în general pasiunile au o durată limitată ; ra­reori se întâmplă ca amanţii să devină parteneri de viaţă. Cei doi se privesc în ochi, vibrează şi respiră la unison. Această stare de fuziune îi împiedică să se detaşeze suficient pentru a privi împreună în aceeaşi direcţie.

Dragostea de durată este povestea dificilă dintre siguranţă şi libertate, dintre apartenenţă şi individualizare, dintre fuziune şi separare, dintre legătură şi autonomie.

Isabelle Filliozat Inteligenţa inimii. Bazele gramaticii emoţionale. Trad. Andreea Lutic. Editura Cosmos, pag. 149-150

15 septembrie 2011

Inteligenta inimii

Cum putem defini inteligenţa inimii
?
O recunoaştem ime­diat prin aceea că ne pune în contact cu umanitatea din noi.
Cel înzestrat cu ea pătrunde dincolo de suprafaţa lucrurilor şi ascultă motivaţiile profunde.

Nu raţiunea, ci emoţiile sunt cele ce guvernează lumea.
A sosit momentul să reflectăm la acest lucru. Să unim inteligenţa minţii cu inteligenţa inimii. Democraţia ne cere acest preţ.

Emoţiile pe care nu vrem să le ascultăm preiau puterea.

Isabelle Filliozat – INTELIGENTA INIMII, Editura COSMOS, pag. 10

Fragmente aici

29 august 2011

Cum totusi poti sã alegi atât de sigur si încrâncenat sã crezi povestea ta de durere,
când ai asa o Alternativa Vie, când ai Adevarul si Viata?

Nu omul suferind din fata ta face alegerea. El este deja robul unei alegeri facute cândva, demult, în primii ani de viatã. Atunci „lumea” în care s-a nascut l-a învatat si i-a întiparit în minte, i-a scris în „frunte”, cu lanturi de neuroni, un scenariu de viata urzit din suferinta nemântuita a parintilor si bunicilor si stramosilor.

Din dialogurile cu Maica Siluana, de aici:

http://www.sfintiiarhangheli.ro/intrebari/20110809/cum-totu-i-po-i-s-alegi-t-de-sigur-i-ncr-ncenat-s-crezi-povestea-ta-de-durere-c-n

27 august 2011

Calea Sinelui

„Cine priveste evenimentele din afara vede doar ca ele au mai fost si ca sînt întotdeauna la fel. Cine însa le priveste dinauntru stie ca totul este nou. Lucrurile care se petrec sînt mereu aceleasi. Adîncul creator al omului însa nu este mereu acelasi. Lucrurile nu înseamna nimic, ele înseamna doar în noi. Noi cream semnificatia lucrurilor... Semnificatia lucrurilor este suprasensul, care nu se afla în lucruri si nici în suflet, ci este zeul salasluind între lucruri si suflet, mijlocitorul vietii, calea, puntea si trecerea dincolo.“
C.G. Jung

Daca nici aceasta carte a cartilor - e vorba de CARTEA ROSIE a lui C.G. Jung - nu va provoca, în România, o adevarata dezbatere despre clivajul între stiinta si religie [... ] atunci, pe bune, nu mai e mare lucru de asteptat.

Simona Sora în articolul CALEA SINELUI din DILEMA VECHE; articolul poate fi citit aici:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/calea-sinelui

20 iulie 2011

Ce este performanta?



Este bine sã fii copac

si sã nu fi frunzã.


Uca Marinescu în emisiunea NOCTURNE

19 iulie 2011

Cele trei nevroze fundamentale ale omului:
nevroza de angoasã
nevroza absurdului
nevroza de contact

Refularea originalităţii, a valorilor personale, produce o nevroză în care omul se elimină pe sine într-un fel – de exemplu slăbind -, pentru că nu suportă să trăiască sub forma care îi este impusă.
Pentru a se dezvolta normal un copil are aşadar nevoie de trei lucruri: încurajare, înţelegere şi iubire. Când acestea lipsesc – din lipsă de intuiţie, sau poate din neputinţă umană a părinţilor şi a educatorilor -, se pot produce tulburări care se repercutează asupra vieţii de adult.

K.G. Durckheim detalii: aici

18 iulie 2011

Niveluri de umanitate, niveluri de exerciţiu

Între ego-ism şi altru-ism, un om de bine nu are dificultate în a-şi alege comportamentul. Dar există o fidelitate faţă de Fiinţă alături de datoria socială. Şi aceasta pune cu adevărat probleme. Omul începe prin a-şi îndeplini datoria lui socială, pentru a nu cădea în egoism. Dar puţin câte puţin el îşi dă seama că ceva în fondul lui nu merge, atunci el se intoxică şi intoxică viaţa întregului său anturaj, a familiei sale. Să luăm, de exemplu, cazul unei fete care rămâne acasă ca să-şi îngrijească mama bolnavă, şi sfârşeşte prin a se înăcri. Ea îşi spune: „Ar fi egoist din partea mea să vreau să-mi trăiesc propria viaţă când biata mea mamă suferă.” În realitate, mama o devorează pe fiică, şi fiica este vinovată nu numai faţă de sine - neurmându-şi propria cale -, ci şi faţă de mama sa, culpabilizând-o. Şi fiica ajunge să se surprindă cu oroare că îşi doreşte moartea mamei. Aceasta nu este ceva criminal, ci natural. Într-un asemenea caz, de fiecare dată când o fiică are curajul să-i vorbească mamei ei, odată depăşită prima clipă de groază, mama ajunge să-i fie recunoscătoare pentru că îi ia povara culpabilităţii ei. Şi apoi o altă soluţie va fi întotdeauna găsită.

Astăzi apare o exigenţă nouă de atenţie la profunzimea noastră esenţială, la slujirea nu a eului sau a altuia, ci a acestei alte realităţi transcendente, supranaturale şi suprapersonale sub semnul adevărului. Este vorba de adevărul interior, al nostru.

Câte femei nu am auzit eu zicând:
- Ştiţi, soţul meu nu este bun pentru mine.
- Şi ce faceţi, atunci? întrebam eu.
- Mă supun din dragoste.
- Este foarte bine pentru soţul dvs, dar cât timp credeţi că puteţi continua aşa?
- Uneori chiar nu mai pot, atunci mă rog.
- Pentru ce vă rugaţi?
- Ca să am putere.
- Putere pentru ce? Pentru a continua să trăiţi în minciună?
Este mereu aceeaşi situaţie: nu avem curajul să înfruntăm adevărul şi să exprimăm la momentul venit dreptul nostru de a trăi pentru noi înşine, şi nu de a rămâne în minciună în numele unei etici bazate pe frică.

Noi toţi învăţăm la nivelul al doilea că armonia, absenţa de fricţiuni şi bunătatea pentru celălalt sunt esenţiale. Este necesar pe un anumit plan să înfrânăm ego-ul. Dar armonia erijată în principiu suprem poate fi o capcană a Celui Rău, care ne face să trăim în minciună sub pretextul de a-l menaja pe celălalt. Conflictele fac parte din viaţă. Feriţi-vă de armonie, feriţi-vă de menajamente, înfruntaţi adevărul exigenţei voastre interioare. Această exigenţă interioară corespunde nu numai individualităţii prin opoziţie cu ego-ul – prin aceea că fiecare are stilul lui, specificitatea lui proprie -, ci şi acelei profunzimi care se manifestă în individualitate şi se exprimă în acea calitate pe care o numim numinos, în care pe neaşteptate suntem atinşi de Cel cu Totul Altul.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, pag. 219, Ed. du ROCHER

17 iulie 2011

Din categoria UMOR... pe tema învãtãrii limbii germane...

Compunerea prin alăturarea a două sau mai multe cuvinte este foarte productivă în germană, care este o limbă mult mai sintetică decît româna. Sînt celebre cuvintele germane compuse care, din cauza dimensiunii lor, "aruncă umbre şi dau efecte de perspectivă”, dupa cum spunea Mark Twain într-un text despre dificultŕtile limbii germane :

Schadlingsbekampfungsmittel = mijloc de combatere a dăunătorilor
Waffenstillstandsverhandlungen = tratative de armistitiu
Computertextverarbeitungsprogramm = program de prelucrare pe computer a textelor
Donaudampfschifffahrtskapitanswitwenunterstutzungskasse = casa de ajutor a văduvelor căpitanilor de navigaţie cu aburi pe Dunăre
Donaudampfschifffahrtsgesellschaftskapitansmutzenkokarde = cocardă de chipiu de căpitan de societate de navigaţie cu aburi pe Dunăre

Orlando Balas - LIMBA GERMANÃ - simplu si eficient, Ed. POLIROM, pag. 151

15 iulie 2011

Părinţii deficienţi

Copiii au drepturi fundamentale inalienabile – dreptul de a fi hrăniţi, îmbrăcaţi, adăpostiţi şi protejaţi. Dar, pe lângă aceste drepturi de ordin fizic, material, ei au dreptul de a fi hrăniţi pe plan emoţional, de a fi respectaţi în sentimentele lor şi de a fi trataţi într-un mod în care să-şi poată făuri sensul propriei lor valori.


Susan Forward - Pãrinti toxici

Din fragmentul postat AZI aici

14 iulie 2011

A DEVENI ADULT
fuziunea părinţi toxici  – copii victime în discuţie

Copiii părinţilor toxici au o asemenea nevoie de aprobare încât aceasta îi împiedică să trăiască aşa cum vor. Este adevărat că subzistă între majoritatea adulţilor şi părinţii lor o anumită fuziune. Dacă sunt întrebaţi: „Sunteţi capabili să aveţi propriile voastre gânduri, să întreprindeţi propriile voastre acţiuni, să simţiţi propriile voastre sentimente fără să luaţi în considerare în nici un fel speranţele şi ambiţiile părinţilor voştri?”, puţini sunt cei care ar putea să răspunde printr-un „da” categoric. În fapt, într-o familie sănătoasă, o anumită doză de fuziune este benefică. Aceasta ajută la crearea sentimentelor de apartenenţă, de comuniune familială. Cu toate acestea, chiar şi în familiile sănătoase, această influenţă poate să meargă prea departe. Iar în familiile toxice, ea depăşeşte complet limitele juste.

Susan Forward - Pãrinti toxici


Din fragmentul postat azi aici

12 iulie 2011

În teribila strădanie umană, pot şi trebuie să mă arunc până la ultima suflare. Cu cât îmi voi împlini mai mult partea ce-mi revine, cu atât voi apăsa mai mult asupra întregii suprafeţe a Realului şi cu atât îl voi atinge mai mult pe Christ şi mă voi alipi strâns de El.

Dumnezeu, Fiinţa veşnică în Sine, este peste tot, am putea spune, în formare pentru noi.


Pierre Teilhard de Chardin - Christ în Materie aici

9 iulie 2011

Semnalez o carte interesantã la Editura TREI

ADIO, VINOVÃTIE.
Cum sa scapi de nevoia de a-i multumi pe ceilalti

de Les Barbanell

Atunci cand bunastarea celorlalti este tot timpul mai presus de nevoile tale, iar sentimentul de vinovatie nu-ti permite sa refuzi solicitarile neintrerupte, incepi sa te simti epuizat si gol pe dinauntru. Les Barbanell ofera o serie de antidoturi pentru vindecarea de asa-numita „tulburare de personalitate altruista": exersarea artei de a spune „Nu", reindreptarea atentiei dinspre ceilalti catre sine, eliberarea de traumele si abuzurile din trecut si reinvatarea exprimarii firesti a emotiilor. Odata scapat de „dependenta de a-i multumi pe ceilalti", un mecanism de aparare prin care ascunzi de fapt niste probleme nerezolvate, vei regasi echilibrul sanatos dintre grija pentru tine si dorinta de a fi o persoana „de treaba".

Les Barbanell este psihoterapeut si supervizor la Institutul din New Jersey pentru Formare in Psihanaliza. Este specializat in tratarea depresiei, anxietatii si tulburarilor de personalitate.

8 iulie 2011

„Presupun că Dumnezeu vrea ca eu să mă vindec
mai mult decât vrea ca eu să iert.”


Susan Forward - Pãrinti toxici

Din fragmentul postat azi aici

7 iulie 2011

Vexaţiunile provenind de la prieteni, dascăli, fraţi sau surori sau alţi membri de familie pot să lase sechele, este indubitabil, dar copiii sunt înainte de toate vulnerabili la ceea ce vine de la părinţii lor. În cele din urmă, părinţii sunt centrul universului pentru un copil mic. Şi dacă părinţii voştri care ştiu totul gândesc rău despre voi ei trebuie că au dreptate. Dacă mama spune tot timpul: „Tu eşti prost”, înseamnă cu sunteţi prost. Dacă tata spune neîncetat „Tu nu eşti bun de nimic”, înseamnă că este adevărat. Un copil nu are nici un recul pentru a se putea îndoi de aceste declaraţii.

Susan Forward - Pãrinti toxici aici

4 iulie 2011

Interiorizarea opiniilor negative
– adică schimbarea lui „tu eşti” în „eu sunt” –
stabileşte fundamentul unei proaste stime de sine personale.
Nu numai că abuzurile verbale alterează conştiinţa voastră despre voi înşivă ca persoană capabilă, demnă de stimă, demnă de iubire, dar, în plus, ele pot genera previziuni negative, realizându-se de la sine, a ceea ce va fi viaţa voastră în lume.


Susan Forward - Pãrinti toxici

din fragmentul postat azi
aici

3 iulie 2011

Violenţele verbale
sau
Atunci când mărcile(cuvintele) sunt interiorizate

Insulte, comentarii degradante, critici umilitoare pot să constituie pentru copii tot atâtea mesaje extrem de negative despre ei înşişi, mesaje capabile să aibă efecte dramatice asupra stării lor de bine viitoare. Cum spunea unul dintre corespondenţii mei cu ocazia emisiunii mele radiofonice:

Dacă ar trebui să aleg între violenţele fizice şi violenţele verbale, aş prefera să fiu bătut, fără ezitare. Semnele sunt vizibile, putem cel puţin să avem parte de compătimire. Tot ceea ce este spus, te înnebuneşte. Rănile sunt invizibile. Nimeni nu se ocupă de ele. Adevărate vânătăi se vindecă mult mai repede decât urmele insultelor.”

Ca membri ai unei societăţi, considerăm prin tradiţie că a disciplina copiii ţine de domeniul privat, că este ceva care se petrece în familie şi care depinde de părinte. În zilele noastre, multe instanţe civice au recunoscut necesitatea a noi proceduri destinate să combată abuzurile sexuale şi fizice ale căror victime sunt copiii. Dar chiar şi autorităţile cele mai atente nu pot face nimic contra copilului brutalizat verbal. El este absolut singur.

Susan Forward - Pãrinti toxici

din fragmentul postat azi
aici

1 iulie 2011

În 1940, cred, am publicat în Japonia o cărticică despre Meister Eckhart. La ceva timp după aceasta, un japonez a venit la mine şi mi-a spus: „Sunt foarte mişcat, priviţi, am transcris fraze din cartea dumneavoastră şi fraze ale unor vechi maeştri zen, şi ele coincid cuvânt cu cuvânt aproape.” Eram stupefiat, căci creştinismul şi budismul sunt profund diferite, în afară de o etică ale cărei datorii sunt aceleaşi peste tot pentru un om de bine. Dar putem explica această coincidenţă: când omul traversează diferitele straturi care îi învelesc fiinţa interioară – straturile caracterului său, ale rasei lui, ale tradiţiei lui spirituale, ale maturităţii lui -, el ajunge întotdeauna la un punct central care îl bulversează atât de mult încât atunci când revine la suprafaţa lui, el nu poate decât să bâlbâie – şi nu să interpreteze încă. Această bâlbâială dincolo de timpuri şi de locuri este întotdeauna aceeaşi: este bâlbâiala misticii.

Mistica era pentru teologi şi oameni de ştiinţă ca locul unde puteau să se năpustească spirite stranii, care ţineau de experienţe singulare de interioritate. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu îi privea decât pe unii aleşi rari, acest domeniu părea suspect şi se recomanda să nu fie continuat mai departe. Subînţeles: „Am avut parte de aceasta, dar, atenţie, este periculos!” Astăzi nimic nu mai opreşte valul urcând al experienţei mistice. Într-o vreme în care, iată, ne lovim din nou de realitatea experienţei umane, înţelegem încet-încet că ceea ce este în centrul experienţei mistice este de fapt în centrul întregii realităţi spirituale a omului. Dacă luăm în serios omul ca om, ca persoană, tot ceea ce ştiinţa poate să-i aducă este în cel mai bun caz posibilitatea de condiţii favorabile creşterii şi maturării lui în această realitate profundă aproape de divinitate. Această atenţie la datoria noastră de a fi oameni trece în prezent pe primul plan: condiţia primordială pentru aceasta este experienţa interioară, pe care meditaţia trebuie în mod esenţial să o favorizeze şi aprofundeze.

K. G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du ROCHER, pag. 18

30 iunie 2011

Umor…

Moise, Isus, Marx, Freud şi Einstein au fost evrei toţi 5.
Moise a spus: Toată viaţa este guvernată de Lege.
Isus a spus: Toată viaţa este guvernată de Iubire.
Marx a spus: Toată viaţa este guvernată de bani.
Freud a spus: Toată viaţa este guvernată de sex.
În sfârşit, Einstein a  spus: Totul este relativ.

din vol. L'Humor-thérapie, pag. 247, de Moussa Nabati

29 iunie 2011

Fiinţa esenţială şi persoana

A deveni o persoană implică integrarea Fiinţei esenţiale şi a eului existenţial. Este ceea ce permite să exprimăm în mod natural, cu simplitate şi spontaneitate, o autentică libertate, prezentă în eul existenţial
datorită contactului care s-a stabilit în el cu transcendenţa imanentă. Dar acest contact nu conduce la a fi o persoană, în sensul deplin al termenului, decât dacă el aduce nu numai eliberarea de lanţurile eului profan, ci marchează, de asemenea, cu o amprentă, care este un angajament, o individualitate atinsă de experienţă.
[…]
Această imprimare, această sanctificare a corpului de destin, acceptată ca mijloc şi loc de apariţie a Sinelui divin, permite naşterea persoanei în sensul cel mai înalt. Poate că este ceva specific creştin. Îmi amintesc că m-am simţit constrâns subit să o întreb într-o zi pe o japoneză: „Doamnă Toda, este adevărat că sunteţi creştină?” Uimită, ea m-a întrebat: „Da, după ce ştiţi?” Răspunsul meu a fost la fel de surprinzător pentru mine ca şi pentru ea: „Pentru că ochii dumneavoastră sunt atât de deschişi.” De fapt este o caracteristică japoneză: rareori  le vezi cu adevărat ochii, adică pe ei înşişi ca persoană. Ei se prezintă într-un anumit rol, de exemplu cel de fiu, de elev, de maestru, de gazdă, de japonez etc. […] Asta nu vrea să spună, pe de altă parte, că toţi creştinii au “ochiul deschis”: această formă de prezenţă rămâne o datorie de îndeplinit pentru creştin. Trebuie doar să remarcăm că un principiu personalizant este la lucru în creştinătate şi pe care nu îl găsim sub această formă în Orient.

K.G. Durcheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme ŕ la recherche de son intégralité  pag. 129

28 iunie 2011

Meditaţia şi întreaga viaţă meditativă care decurge din ea sunt
marele răspuns la invitaţia lui Isus: „metanoite”, convertiţi-vă!
Este o ascultare radicală de a trăi pe un alt plan decât cel al moralei altruiste.
Este vorba de o străpungere spre misterul care suntem noi înşine,
şi de o viaţă liberă orientată exclusiv spre manifestarea Fiinţei divine.



Meditaţia nu este decât un timp forte pentru un stil de viaţă.
Ea permite dobândirea „atitudinii juste”
care trebuie să ne locuiască neîncetat prin tot cotidianul,
căci cotidianul este adevăratul câmp de acţiune şi de exerciţiu.

K.G. Durckheim


din volumul Graf Durckheim. Images et Aphorismes, pag. 67, volum alcătuit de Rachel et Alphonse Goettmann, editura DERVY, Paris.

26 iunie 2011

Totul este relativ


Care este originea acestei orbiri psihologice?
De unde provine credinţa dogmatică de nezguduit în existenţa unei realităţi reale, irefutabile, valabilă pentru toţi, dincolo de geografie şi istorie?
Pentru ce această rezistenţă la relativitatea funciară a valorilor, a faptelor, a evenimentelor? Pentru ce frica şi refuzul diferenţelor?


Moussa Nabati - Umorul terapie

din fragmentul postat azi aici

23 iunie 2011

A da drumul (la strânsoare)



Numai "dând drumul" cu adevãrat în toate tensiunile noastre începem sã ne eliberãm.
Treptat, "a da drumul" devine o atitudine, o a doua naturã.


Cuvintele si mâinile lui Durckheim...

Sursa foto si aforism: volumul GRAF DURCKHEIM. Images et aphorismes, Editura DERVY, PARIS
alcãtuit de Rachel et Alphonse Goettmann

21 iunie 2011

Dialogul dintre om şi Dumnezeu Tatăl este reflectul simbolic al relaţiei inconştiente pe care copilul a întreţinut-o cu tatăl lui real, iubit sau urât, ascultat sau dispreţuit, în copilăria lui. [...]
Este motivul pentru care ateismul arţăgos şi antireligios ca şi fanatismul exaltat şi intolerant traduc amândouă vicisitudinile vechi non spuse şi non depăşite, care grevează comunicarea părinte-copil.

Moussa Nabati - Umorul-terapie

Din fragmentul postat în aceastã searã aici

20 iunie 2011

Cine speră să iasă din modernitate prin postmodernitate nu face decât să se afunde şi mai mult în ea. Singurul mod de a depăşi modernitatea este să te situezi în negarea principiului ei fondator – „Gott ist tot” („Dumnezeu a murit”). Cu adevărat în afara modernităţii nu se află decât cel pentru care afirmaţia „Viu este Domnul Dumnezeul nostru” a devenit o realitate istorică necesară. Aici fiecare cuvânt este important. Contează atât faptul că Dumnezeu ESTE, că Dumnezeu, care e  p r i c i p i u l  universal, este VIU, că Dumnezeu este DOMNUL şi că este al NOSTRU – al oamenilor vii, muritori, concreţi, irepetabili. Nu „zeul” şi nici „zeii” ne mai pot salva. Ci numai DUMNEZEU.

Horia-Roma Patapievici – Omul recent, ediţia a V-a, Humanitas, pag. 125

19 iunie 2011

Epifania FIINTEI în fiind
este tema fundamentalã a vietii umane,
este "marea experientã" prin care percepem
participarea noastrã la FIINTÃ,
experientã care strãpunge eul nostru mundan,
prin carapacea Sinelui si a vietii,
si de aceea ea este "pivotul" si turnanta întregii noastre existente.

K.G. Durckheim - Sous le signe de la Grande Expérience, ed.Alphée, pag. 76

17 iunie 2011

Părinţii care se simt bine în pielea lor nu simt nevoia să controleze viaţa copiilor lor adulţi.
[...] ...adulţii crescuţi de părinţi prea autoritari au adesea un simţ al identităţii lor foarte confuz. Le este greu să se vadă ca fiinţe separate de părinţii lor. Ei nu pot distinge nevoile lor de nevoile părinţilor lor. Ei au sentimentul că sunt neputincioşi.


Susan Forward - Pãrinti toxici

Din fragmentul postat azi aici

16 iunie 2011

Omul este nãscut pentru Bucurie.
...
Celui care trãieste în Dumnezeu bucuria îi este naturalã.
...
Aceastã bucurie este un mare act, actul cel mai înalt al detasãrii de sine, cel mai opus egoismului. Îl percepem cu adevãrat la cei pentru care "A trãi este Hristos".
...
Vedem cã este vorba despre o adevãratã luptã care are la bazã o decizie de reluat neîncetat si care dã o orientare fermã întregii vieti. Calea bucuriei trece prin calea crucii. Bucurie si suferinta sunt inseparabile în conditia umanã, dar suferinta este un proces de vindecare spre bucurie.

Alphonse Goettmann - Letrre de Bethanie nr 82 din iunie 2011

Originalul în francezã aici:
http://www.centre-bethanie.org/lettre_82.htm

. . .

14 iunie 2011

Ştiu că nu există scăpare şi totuşi trăiesc. Şi nu din indolenţă, ci bucurându-mă mereu şi suferind în egală măsură. Singura mea speranţă stă în faptul că nu înţeleg temeiul acestei bucurii, care nu poate fi descrisă adecvat decât în termenii unei mistici a luminii. De obicei înţelegem numai lucrurile care şi-au istovit menirea. Să înţelegi înseamnă într-un sens să înmormântezi. Numesc inexplicabilul acestei bucurii transcendenţă. Nu există nici un motiv să fiu fericit, iar fericirea nu o merit. Totuşi ea există, şi îmi e, Dumnezeu fie binecuvântat, mereu dăruită. Numesc temeiul inexplicabil al acestei fericiri DUMNEZEU. Dacă ai simţi împăcarea de care sunt străbătut şi care nu provine din rezolvarea enigmei, ci din acceptarea ei, înseamnă că portretul pe care ţi-am făcut zugrăvindu-mă pe mine este al tău.

Horia-Roman Patapievici – Zbor în bătaia săgeţii, Editura HUMANTAS, pag. 169-170

13 iunie 2011

Rivalitatea fraternă este o ocazie pentru părinţii dominatori să-şi exercite puterea manipulatoare.[...]
Conştient sau inconştient, aceşti părinţi manipulează o rivalitate fraternă, de altfel normală, până la a face din ea o competiţie fără milă care blochează dezvoltarea de legături fraterne sănătoase. Consecinţele merg departe. Imaginea pe care copilul o are despre sine este, în mod foarte evident, deteriorată, dar, în plus, comparaţiile negative provoacă gelozii şi ranchiune între fraţi şi surori şi pot marca relaţiile dintre ei pe viaţă.

Susan Forward – Părinţi toxici
Din fragmentul tradus aici

12 iunie 2011

Părinţii manipulatori şi capitularea copiilor

Există o altă putere de dominaţie care,
deşi mult mai subtilă şi mai insidioasă decât controlul direct,
este la fel de distructivă: manipularea.
Părinţii manipulatori obţin ceea ce vor fără să o ceară vreodată,
fără să rişte vreodată refuzul întrucât
ei nu-şi exprimă deschis dorinţele lor.


Părinţii manipulatori sunt atât de experţi în arta de a ascunde adevăratele lor motivaţii
încât copiii lor trăiesc într-o lume de confuzie.
Şi aşa ajung la diverse forme de depresie.


Susan Forward – Părinţi toxici, pag. 72
Din fragmentul tradus aici

11 iunie 2011

Din ce am primit si eu...

2 prezentãri PowerPoint mai speciale

Dragoste si nebunie aici
Ciudãteniile vremii noastre aici

de la MO...
Multumesc!

10 iunie 2011

Filosofia care este atît de importantã în fiecare dintre noi
nu e o chestiune tehnicã,
ci este sentimentul mai mult sau mai putin constient
al sensului sincer si adânc al vietii.
Este doar partial dobânditã din cãrti;
reprezintã modul nostru individual de a vedea
si de a simti
întreaga solicitare a cosmosului.


Wiliam James - Vointa de a crede,

o carte recent apãrutã la Editura HERALD, detalii aici:
http://www.edituraherald.ro

9 iunie 2011

Raţiunea celui mai slab

Jean-Marie Pelt se străduieşte să recuze renumita „lege a junglei” care, într-o natură reputată ca fiind „crudă”, ar fi singurul motor al evoluţiei. El arată că există o raţiune a celui mai slab: de-a lungul istoriei vieţii pe pământ, de la primele bacterii până la om, acolo unde cele mai mari şi mai puternice nu au ştiut să reziste marilor cataclisme şi schimbărilor climatice, cele care au supravieţuit sunt adesea tocmai creaturile cele mai mici(umile).

Societatea noastră umană, livrată unui spirit de competiţie exacerbat, în care „ucigaşii” războiului economic au întărit rândurile războinicilor în lupta pentru „tot mai mult”, este promisă aceloraşi cataclisme, financiare sau nucleare, dacă ea nu aude această lecţie a naturii care face din egoism maladia mortală a celor mai puternici şi din solidaritate forţa indefectibilă a celor slabi.

Din anunţul unei conferinţe susţinute de Jean-Marie Pelt, président de l'Institut Européen d'Ecologie, professeur émérite de l'Université de Metz,
 la
 Prieuré Saint-Thiébault ŕ Gorze (Bethanie), Franţa
Duminică 26 iunie 2011 la orele 17:30

 

8 iunie 2011

Lumea istorică este transparentă la Fiinţă şi constituie locul de manifestare al acesteia
pentru cel care regăseşte în conştiinţa sa interioară
transcendenţa sub forma individuală care îi este destinată.
Atunci, omul percepe, chiar şi în imaginile şi structurile în care Fiinţa se reflectă prin prisma Eului,
Realitatea unică pe care are datoria
să o recunoască în el însuşi ca şi în orice lucru
şi să o manifeste în viaţa sa.
Atunci „timpul” nu se mai opune „eternităţii”,
ci este mijlocul de a o face să strălucească.

„Fiecare lucru din spaţiu şi timpul reprezintă în cele din urmă eternitatea”.

K.G. Durckheim - Hara, centrul vital al omului, pag. 206

5 iunie 2011

Am putea în mare împãrti oamenii în douã categorii:
victimele îndatoritoare
si "paranoicii" ...


...din fragmentul postat azi aici

Moussa Nabati - Umorul terapie

3 iunie 2011

A-l opune pe om lui Dumnezeu este o falsã problemã.
Omul este o aspiratie cãtre El,
dupã cum Dumnezeu este o asteptare a omului
în adâncul cel mai intim din noi.

Maurice Zundel

2 iunie 2011

Sã ne facem o idee despre teatrul kabuki:

31 mai 2011



Un chiparos continuã sã creascã
si sã-si mãreascã numãrul de inele lemnoase,
chiar si când este foarte bãtrân.
Da, trebuie sã crestem pânã în momentul mortii noastre.


K.G. Durckheim - Hara, centrul vital al omului
cartea în pregãtire de publicare în româneste



Dacã vreti sã-l revedeti pe pãrintele Alphonse Goettmann,
autorul minunatei cãrti
Bucuria, fatza lui Dumnezeu în om
o pozã de ultimã orã:
aici

30 mai 2011

Un prieten credincios îl întreabă într-o zi pe Nastratin despre data exactă a Învierii:

-         Despre care înviere vorbeşti, îl întreabă Hogea.

-         Există mai multe? întreabă credinciosul.

-         Cel puţin două, răspunde Nastratin. Mica mea înviere, aceasta va fi după moartea nevestei mele. Şi când voi muri eu, nu voi face decât s-o aştept pe cea mare.

din volumul Moussa Nabati - Umorul terapie

Nu vã grãbiti... a se citi la nivelul al doilea... fragment POSTAT AZI pe site...
aici

29 mai 2011

Absurdul si Gratia

A ieşi din somn, a reveni din uitare,
înseamnă a-l descoperi pe „Cel care Este” în noi dintotdeauna
şi nu cere decât să cunoască şi să iubească prin noi.


Jean-Yves Leloup – L’absurd et la Grâce, pag. 234

Dintr-un fragment POSTAT AZI pe site...aici

28 mai 2011



"Orice vizibil este un invizibil ridicat la starea de mister", spune Novalis.
Când acest "invizibil" ne atinge
lumea se metamorfozeazã.


K.G. Durckheim - LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE, ed. du Rocher, pag. 143

Semnalez cu încântare un nou articol despre cartea CENTRUL FIINTEI
în DILEMATECA numãrul 61 pe iunie 2011, apãrut deja sãptãmâna aceasta, la pagina 36,
Despre Fiinta esentialã
scris de d-na Alice Popescu.

Si tot acolo, printre multe alte interesante, dosarul:
Ioan Petru Culianu dupã 20 de ani

27 mai 2011

Sinele este în ultimă analiză un mod de prezenţă a divinului în noi, întotdeauna sub o formă individuală, o integrare a Fiinţei, ca manifestare a Unului universal şi a eului profan. Numai atunci când pot să abandonez eul în totalitate, această realitate, cea mai profundă din noi, poate să se trezească. Ea are întotdeauna un caracter individual, dar ea nu are nici o legătură cu eul. Adevăratul „sine personal” nu se realizează în individualitatea lui decât după ce am abandonat pentru totdeauna eul şi am ajuns la Unul universal, pentru a ne încărca cu energie şi a realiza astfel realmente sinele nostru.

K.G. Durckheim – LE DON DE LA GRACE, Ed. du Rocher, pag. 250

26 mai 2011

Axa devenirii umane este aceea de a se naste din nou,
fructul unei adevãrate conversiuni.
Este un salt într-o nouã specie de constiintã,
deci o renastere la însãsi rãdãcina omului.
Existenta lui izvorãste atunci dintr-un cu totul alt centru.

K.G. Durckheim - Images et aphorismes, ed. DERVY, Paris, 2008, pag. 39

Si o veste bunã:

Cartea HARA, centrul vital al omului, este în fazã certã de pregãtire la Editura HERALD,
probabil cã în câteva luni va apãrea pe piatã.

24 mai 2011

... natura omului, esenta sa este aceea de a fi liber prin Dumnezeu, de a fi liber pentru Dumnezeu, de a fi implicat în manifestarea acestei duble libertãti. Omul nu poate face nimic pentru a ascunde faptul cã doar prin aceasta el este, în mod real, în mod natural, în mod esential, om, nu poate face nimic pentru a distruge acest fapt, pentru a-l face sã se piardã sau pentru a-l schimba în vreun fel. Însã doar prin modul concret în care se desfãsoarã viata fiecãrui om (atât în totalitatea sa cît si în privinta detaliilor sale) se decide dacã si în ce mãsurã omul este un om adevãrat sau unul ne-adevãrat, dacã este în armonie sau în contraductie cu sine însusi (fiind privit din perspectiva faptului cã existenta sa îsi are originile în Dumnezeu si este închinatã lui Dumnezeu). Aceasta se decide în relatie cu ceea ce este el cu adevãrat, în existenta sa alãturi de Dumnezeu. În functie de ceea ce se decide, iau nastere în viata sa si anumite noi experiente; este vorba fie despre dragostea agape, în care el este în armonie cu fiinta sa ce îsi are originele în Dumnezeu si existã pentru Dumnezeu, fie despre dragostea eros, în care el se opune acesteia.

Karl Barth - Dogmatica Bisericii, pag. 256, Editura Herald

23 mai 2011


Foto: Leonid Afremov - Silence of the fall

Numinosul este calitatea generală prin care ne frapează prezenţa FIINŢEI.

K. G. Durckheim - Experienta numinosului aici

22 mai 2011



De fiecare dată când ne găsim într-o stare de transparenţă,
viaţa este plasată sub semnul unei alte ordini
şi aceasta străluceşte în mijlocul dezordinii lumii.
Omul poate atunci să se „vadă” pe el însuşi într-o altă lumină
care îl ridică deasupra tenebrelor  din viaţa sa.
Această stare îl va face să sesizeze mai bine cum
transparenţa este legată şi de forma sa corporală interioară.

K.G. Durckheim – LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE, Ed. du Rocher, pag. 183

20 mai 2011

Ikebana - calea florilor



Tocmai despre aceasta este vorba în practica „Căii florilor”,
a regăsi acea calitate de transparenţă, de linişte dindărătul liniştii,
singura condiţie pentru ca să se poată trăi Fiinţa Esenţială.
[…] Ikebana este o Artă Tradiţională,
[…] adică o artă cu orientare nu pur estetică;
contrar Artei occidentale profane care provoacă anumite emoţii,
Arta tradiţională purifică emoţia, într-o năzuinţă spirituală.
În Japonia tradiţională, se studiază Arta nu din iubire pentru Artă,
ci pentru limpezimile spirituale pe care ea le răspândeşte.

Sylvie R
évillon: Ikebana – calea florilor aici


18 mai 2011

Angajându-şi cititorii la o relectură a momentelor forte din viaţa lor, obişnuindu-i să-şi pună întrebări, căutând împreună cu ei răspunsurile, alimentându-le imaginarul prin ilustraţie şi povestire, ele îl ajută să îşi construiască o interioritate fără de care nu se poate concepe nici o realitate spirituală.

Emanuelle Remond-Dalyac - Presa educativã, o scoala de spiritualitate pentru copii
din fragmentul postat azi: aici

17 mai 2011

...ca şi cum aş fi descoperit o ţară
care era a mea

dar a cărei limbă

nu ştiam să o vorbesc.

Renata Fatah despre întâlnirea cu Karlfried Durckheim si cãrtile lui aici: http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/

16 mai 2011

Îmi jucam comedia,
mă resemnam în tăcere,
sufeream fără să ştiu pentru ce,
şi pierdeam din ce în ce mai mult contactul
cu mine însămi.


Din Extrase din jurnalul unei mame de Alice Miller

Din fragmentul postat azi
aici

14 mai 2011

Cei doi părinţi ai mei îmi cereau prea mult, eu făceam totuşi eforturi disperate pentru a le satisface exigenţele, fără a mă revolta vreodată. Numai cu tine, micul bebe, am rezistat solicitărilor – eram perfect incapabilă, la acea vreme, să văd absurditatea situaţiei. Acum o resimt şi cred că, dacă astăzi ai fi un bebe, aş putea să mă port altfel faţă de tine. Dar cum tu eşti o femeie adultă, şi cum la fiecare din întâlnirile noastre tu îmi arunci istoria ta în faţă, eu am din nou sentimentul, ca şi cu părinţii mei, că servesc de substitut, că nu am dreptul să fiu cea care sunt astăzi, că sunt fasonată după convenienţa altora, şi că i se vorbeşte acestui personaj, dar nu mie.

Din Extrase din jurnalul unei mame de Alice Miller aici

13 mai 2011

Personal Leibterapia are drept sens acela de a-i permite omului sa se regãseascã pe aceste trei planuri: planul natural, planul existential si cãutarea sa dupa esential.

Jacques Castermane – Terapia prin corp
Din fragmentul postat azi aici

11 mai 2011

Textul şi imaginea creează această distanţare necesară care dă relief evenimentului, chiar şi celui mai minuscul. Prezenţa plină de bunăvoinţă a părinţilor îl fac pe copil să se simtă în siguranţă, jocurile care îi perfecţionează vocabularul îl ajută să pună cuvinte asupra evenimentului, imaginea îl invită la contemplaţie. Dumnezeu se revelează în acest spaţiu interior, nu într-un mod peremptoriu, ca o proclamaţie sterilă, ci ca un Cuvânt gata să fecundeze un pământ bine pregătit.

  Emanuelle Remond-Dalyac - Presa educativã, o scoala de spiritualitate pentru copii
aici

10 mai 2011

Dacă Dumnezeu l-a creat pe om după chipul lui, întreabă Lucile, de ce suntem un pic răi?

Eu sunt frapată de multe ori să văd cum simt de just. Acolo unde raţiunea lor se revoltă, ei se opresc şi reflectează, refuzând  „să-l înveţe pe Dumnezeu” ca pe o lecţie de istorie sau de matematică, obligându-şi interlocutorii la mai multă reflecţie.

De unde vine Isus, şi Dumnezeu, căci tu nu i-ai văzut?”, mai întreba unul dintre ei. Acest „tu” este jurnalul lor căruia îi acordau destulă încredere pentru a-şi exprima îndoielile. […] Dacă echipa editorială nu l-a văzut pe Isus, înseamnă că ea deţine această cunoaştere de la un altul, sau poate că ea se înşeală şi poate chiar că toată lumea se înşeală! „Sunteţi siguri că este adevărat catehismul?” întreabă un sceptic evoluând, ca toţi copiii de astăzi într-o lume deschisă, în care credincioşi de diverse religii, agnostici şi atei se întâlnesc încă din curtea de recreaţie.

  Emanuelle Remond-Dalyac -
Presa educativã, o scoala de spiritualitate pentru copii
din fragmentul postat azi aici

Din volumul O spiritualitate de copil,
o carte bunã de achzitionat pentru cei interesati de subiect,
am mai pus câteva detalii despre revista LA CHAIR ET LE SOUFFLE aici

8 mai 2011

Finalitatea omului, ca persoană, se realizează
într-o transformare fără sfârşit care,
de la starea de subiect în care se trăieşte ca subjectum mundi,
îl duce la cea de subjectum Dei.
A realiza acest destin reprezintă legea lui personală fundamentală.


K. G. Durckheim - LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L’homme ŕ la recherché de son integralité,
Editions du ROCHER, Paris
, pag. 209

Din fragmentul postat astãzi, aici

SENTIMENTUL ALTRUIST AL MEDICULUI.
MEDICINA PERSOANEI.


Din acelasi volum, K.G. Durckheim - OMUL ÎN CÃUTAREA INTEGRALITÃTII LUI

7 mai 2011

…când se regăseşte pe sine, omul descoperă în acelaşi timp pe aproapele lui ca pe un partener şi ca pe o datorie. Viaţa umană se desfăşoară sub formă de apeluri şi de răspunsuri: de la univers la univers, de la o fiinţă la altă fiinţă. Puţini oameni înţeleg totuşi că mai sus de această relaţie de apel şi de răspuns dintre om şi lume, se află apelul lui Dumnezeu: „Unde eşti, Adame?” La puţini oameni le este dat să sesizeze că singur răspunsul la această chemare a lui Dumnezeu îl face pe om întrutotul el însuşi. Noi trebuie să redescoperim că relaţia dintre om şi FIINŢA supranaturală este elementul determinant al unui raport just în sensul cel mai profund al acestui termen. Viaţa umană nu ajunge la deplina ei înflorire decât dacă relaţia cu aproapele îndeplineşte adevăratul ei obiectiv: deschiderea pentru supranatural în această lume.

K. G. Durckheim – Altruism. Omul şi aproapele lui.
Din volumul:
LA VOIE DE LA TRANSCENDANCE. L
’homme ŕ la recherché de son integralité,
Editions du ROCHER, Paris

DIN FRAGMENTUL postat în aceastã searã aici

3 mai 2011

„... Dar copilul nu uită imediat.
Când fiul meu avea trei ani, cu mult timp în urmă, l-am surprins noaptea aproape de leagănul micii lui surori:
'Vorbeşte-mi despre Dumnezeu, îi spunea el. Eu încep să uit.'
De aceea omul trebuie să reînveţe totul despre Dumnezeu prin studiu”.


Din volumul Une spiritualité d'enfant (O spiritualitate de copil),
volum coordonat de Lytta Basset, apărut la Editura Albin Michel, 2011,

din Cuvântul înainte – postat azi aici

2 mai 2011

Recunoasteti pisicul ?



Un pisic fãcând asane...:)...

1 mai 2011

Locuri privilegiate ale experienţei lui Dumnezeu
Tu-ul

Experienţa lui Dumnezeu este atât de personală pentru că noi nu suntem, fiecare dintre noi, decât această experienţă însăşi a lui Dumnezeu în mine, în care eu mă descopăr, tocmai ca tu-ul acestui eu care mă cheamă şi, chemându-mă, mă face să fiu, aşa cum spuneau textele din Vechiul şi Noul Testament: „Tu eşti”. Această descoperire este o revelaţie. Dumnezeu se descoperă într-o formă de tu: „Tu eşti fiul meu” (Mc 1,11; Lc 3,22), „Eu, astăzi, te-am născut” (Ps 2,7): iniţiativa vine de la mine(eu); ego-ul meu nu este decât un tu, un tu al lui Dumnezeu. Şi dacă simt că Dumnezeu îmi spune: „Tu eşti”, înseamnă că într-adevăr eu sunt un tu, şi Dumnezeu unicul eu.
[…] Dar există mai mult. Dumnezeu este în orice lucru. In consecinţă această manieră de a descoperi tu-ul divin în orice lucru, şi mai ales în aproapele nostru este forma cea mai curentă şi umană de a face experienţa lui Dumnezeu. Este scris: „Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Numai atunci când acest „eu însumi” se descoperă ca fiind un tu divin îl vom putea iubi pe celălalt ca pe un „eu însumi”. Înseamnă a-l descoperi pe Dumnezeu în aproapele, a-l descoperi ca pe un tu al lui Dumnezeu şi deci divin.

Raimon Panikkar – L
’expériene de Dieu, Ed. Albin Michel, pag. 150

30 aprilie 2011

Relatia dintre teologie si pedeapsa corporalã din copilãrie
...în viziunea lui Aldous Huxley...

Am o teorie conform căreia, ori de câte ori băieţii şi fetiţele sunt sistematic biciuiţi, victimele cresc ajungând să-l considere pe Dumnezeu Preaînaltul ca pe un Dumnezeu „Cel Prea Un Altul” – oare nu acesta este jargonul la modă în partea ta de lume? Din contră, ori de câte ori copiii cresc fără să fie supuşi violenţei fizice, Dumnezeu este imanent. Teologia unui popor reflectă starea fundurilor copiilor săi.

Aldous Huxley, Insula, pag. 176, Editura POLIROM


Din fragmentul postat azi aici

27 aprilie 2011

Nimeni nu „cade” de fapt niciodată din întâmplare peste alter egoul lui, dar fiecare este undeva atras fără ştirea lui de cel care este la acelaşi grad de evoluţie interioară. Altfel spus, când subiectul este invadat, acţionat şi manipulat de copilul lui interior nefericit, el „cade” în mod iterativ, ca şi cum i-ar atrage, peste oameni slabi, imaturi, răniţi de viaţă şi lipsiţi de coloană vertebrală, care necesită mai mult o infirmieră decât o parteneră.

Moussa Nabati
- Guerir son enfant interieur, pag. 156

Din fragmentul postat azi aici

25 aprilie 2011

...adevărata întâlnire, profundă, inconştientă, se situează în cuplu nu la nivelul adulţilor, care cred că s-au ales în mod liber unul pe altul, ci la cel al copiilor interiori, sub egida binefăcătoare a îngerului păzitor sau sub influenţa negativă a fantomei.

Moussa Nabati - Guerir son enfant interieur
din fragmentul postat azi
aici

22 aprilie 2011

Hristos a înviat!

Bucuria a venit în lume

şi existenţa noastră se bazează în întregime pe această certitudine absolută. În miezul nopţii de Paşti izbucneşte plenitudinea revelaţiei: moartea nu este înlocuită de viaţă, ci moartea este transformată în viaţă: victoria germinează în interiorul înfrângerii.
Nu este vorba de o simplă substituţie a tristeţii prin bucurie.
Tocmai în acceptarea celei dintâi va înflori cea de-a doua.


Alphonse Goettmann – Lettre de Bethanie avril 2011, originalul în francezã aici:

http://www.centre-bethanie.org/lettre_80.htm

Vã doresc SÃRBÃTORI FERICITE !

21 aprilie 2011


Icoanã de Agnès GLICHITCH
http://www.peintre-icones.fr/


20 aprilie 2011

Marea problemã a celor ce trãiesc în mileniul al treilea este

sã reuseascã sã îndepãrteze de la ei
tot ceea ce le este inoculat,
pentru a-si descoperi si accepta
propria personalitate.


Dumnezeul meu nu mã va întreba dacã
am fost bun în a mã supune regulilor societãtii în care am trãit,
ci dacã am fost bun sã urmez ceea ce el a pus înlãuntrul meu,
acel ceva unic si irepetabil,
încã dinainte de a mã naste.


Valerio Albisetti - Zâmbeste vietii, Editura Pauline, pag. 39

19 aprilie 2011

Vizitati SFÂNTUL MORMÂNT din Ierusalim:

http://seraphim.over-blog.com/ext/http://www.360tr.com/kudus/kiyamet_eng/index.html

17 aprilie 2011




Bucuria a venit în lume...

15 aprilie 2011


Foto: Carlos Alberto Bau

Curajul este puterea de a trãi.
...
Curajul hrãneste fapta.
În timp de teama alimenteazã gândul.
...
De multe ori pentru a izbândi nu e nevoie decât de un dram de curaj în plus.


Valerio Albisetti - PENTRU A FI FERICITI. Note de psihoterapie pentru toti, Editura Pauline, pag. 102

13 aprilie 2011

Când un om suportă în mod curajos să-şi păstreze suferinţa prezentă în conştiinţă şi să o accepte
– aceeaşi durere poate însoţi meditaţia timp de ore sau zile întregi –
va veni un moment în care se va simţi
trecând prin acest zid.
La un nivel profund, nu numai că va fi eliberat de durerea sa,
dar se va afla el însuşi liber
şi deschis spre ceva care,
până atunci, îi era
necunoscut.

K.G. Durckheim – MEDITER. Pourquoi et comment? , ed. Le Courrier du Livre, Paris, pag. 128

12 aprilie 2011

Cel care se închide faţă de suferinţa sa
nu va putea să se deschidă fericirii.
Remediul este inclus în otravă.
Dacă evacuăm simptomul, eludăm şi posibilitatea de a-l trata.
[…]
Depresia nu este o maladie pe care o putem „vindeca” declarându-i război,
Întrucât ea are drept funcţie pozitivă să reflecte o tulburare veche,
pentru a îngriji o personalitate de multă vreme suferindă pacificând-o cu istoria ei.
Nu noi ne vindecăm depresia, ci ea ne vindecă pe noi!


Moussa Nabati – Le bonheur d
ętre soi, ed. FAYARD, pag. 152

Fragmente traduse din aceastã carte pe site: aici

11 aprilie 2011

Dacă am putea trăi în realitatea momentului nu am mai cunoaşte angoasa!
Pentru că ceea ce simţim şi numim angoasă este întotdeauna în relaţie
cu un trecut care nu mai este
sau cu un viitor care nu este încă.


K.G. Durckheim – CENTRUL FIINTEI, Editura HERALD, pag. 28

9 aprilie 2011

Umbra reprezintă ansamblul forţelor, al puterilor care blochează calea.
În umbră se găseşte tot ceea ce este între sine şi adevăratul sine.
Orice idealism care încearcă să surmonteze aceste obstacole
fără a trece prin
duce la ceva fals.
Omul care neagă umbra se identifică cu o imagine pe care ar vrea
s-o realizeze sau care pretinde a fi.
Dar, în realitate, acolo este vorba de o dorinţă foarte pioasă, negreşit,
însă foarte departe de o realizare.


K.G. Durckheim – CENTRUL FIINTEI, Editura HERALD, pag. 119

O carte pe care nu pot să nu vi-o recomand insistent. Este un adevărat ghid de viaţă spirituală.
Nu pentru că am tradus-o eu, ci pentru că tocmai de aceea am tradus-o. Asa cum spuneam la pagina de Argument, rãspunsurile la întrebãrile concrete de o viatã eu le-am gãsit în cãrtile lui K.G. Durckheim.

8 aprilie 2011

Declaratie de iubire



Vladimir Kush - Confesion de amor

( Vladimir Kush, n. 1965 la Moscova, trãieste în SUA)

4 aprilie 2011

În mod paradoxal, tocmai această dedublare, această decupare, conştiinţa de a conţine două Eu-ri, de a adăposti două voinţe, două dorinţe, permite să se unifice, să devină întreg, unic, unul, total, individ, indivizibil, incasabil, imunizat contra oricărei sciziuni intra-psihice. În schimb, când subiectul este despărţit, amputat de această parte esenţială din el, de copilul lui interior ca rădăcină, depozitar al primelor pagini din cartea vieţii lui, şi ca rezervor de energie vitală, el devine extrem de împuţinat, diminuat, divizat, fragmentat, scindat, neterminat. Tocmai acest clivaj se transformă în sursă de angoasă şi de nefericire. Reconcilierea permite să se transforme divizarea şi smucirea în toate părţile dintre cele două Euri în alianţă şi în complementaritate.
Această descoperire a copilului interior, datorită unei schimbări de privire asupra sa, îi procură subiectului în căutare de sine o comoară de revelaţii şi de uşurare, pe care am putea s-o prezentăm aici succint în trei puncte...
citeste tot articolul aici

Moussa Nabati - Guerir son enfant interieur, FAYARD, 2008

Dupã mine, acest autor vede cel mai clar situatia... pãcat cã nu gãsesc editurã interesatã sã-l publice în România...

3 aprilie 2011

...în fiecare din noi destinul umanităţii este în joc...

Pentru ce atâţia oameni nu cred în conceptul unei lumi interioare spirituale?
Pentru cã ei nu cred în ei înşişi: voi vorbi acum ca un indian (rîde):
dacă descoperim divinitatea în noi înşine,
adică demnitatea personală univocă,
descoperim transcendenţa care ne locuieşte şi ne depăşeşte.
Dar dacă eu nu cred în mine însumi, eu nu pot înţelege aceasta.

Trebuie să ne transformăm noi înşine pentru a transforma lumea.

Transformarea începe cu ideea, veche deja la greci şi hinduşi, că
omul este un microcosmos.
Deci în fiecare din noi destinul umanităţii este în joc.


Raimon Panikkar, într-un interviu foarte interesant (în francezã) despre un sfîrsit al unei lumi aici:

http://www.cles.com/entretiens/article/en-chacun-de-nous-se-joue-le

31 martie 2011

Ceea ce  eu numesc Fiinţă esenţială

Trebuie să vorbim despre o Fiinţă esenţială în noi înşine, aceasta nu este esenţa. Este un tu, este ceva care ne cheamă, care ne atinge şi faţă de care simţim o responsabilitate.
Numai în măsura în care vom putea să ne deschidem Fiinţei esenţiale prezente în noi înşine
vom putea gusta, în tot ceea ce ne înconjoară,
această altă dimensiune care depăşeşte ceea ce înţelegem prin realitatea existenţială.

Cuvântul esenţial reprezintă pentru mine altceva decât esenţa tuturor lucrurilor. Esenţa este un termen filosofic. Cuvântul esenţial, pentru mine, indică o experienţă.

K.G. Durckheim – CENTRUL FIINŢEI, Editura HERALD, pag. 104

În numãrul de astãzi al revistei DILEMA VECHE, nr. 372, pagina 16, existã un articol dedicat lui K.G. Durckheim, intitulat UN MARTOR AL SENSULUI, scris de d-na Simona SORA-CONSTANTINESCU.
Mi-a plãcut - printre multele aspecte evidentiate - mai ales expresia "senzatia cã te priveste personal"... cu referire (si) la aceastã carte...

Articolul pote fi citit deja on line aici:
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/un-martor-al-sensului

30 martie 2011



Linistea este limbajul FIINTEI...

K.G. Durckheim

29 martie 2011

Nu suntem fericiti fãcând ceea ce vrem,
ci stiind ceea ce facem.

Valerio Albisetti - Devino ceea ce esti, pag. 10, Editura Pauline

Fragmente din carte aici

O carte pe care vi-o recomand, asa cum recomand toate cãrtile scrise de acest autor
care transmite mult mai mult decât informatie prin cuvintele lui...
este unul din cei "iesiti din mormânt" care au dobândit o intensitate de viatã uimitoare
asa cum îi descrie Yves Prigent aici.

28 martie 2011

Este important, pentru persoana aflată pe cale, modul de a sta în picioare, modul de a se mişca, ritmul său. Numai astfel, dintr-o dată, fie şi numai pentru o clipă, supranaturalul pune stăpânire pe natural şi astfel naturalul exprimă supranaturalul.

E nevoie de foarte mult timp pentru ca omul să ajungă să facă tot ceea ce face în acord cu Fiinţa lui esenţială. Nu este vorba de a adăuga exerciţii aşa zis spirituale de mai multe ori pe zi, nici de a rosti rugăciuni sau de a avea gânduri deosebit de înalte pe plan religios. Importantă este vigilenţa pentru fiecare acţiune, maniera de a fi acolo în fiecare acţiune. În calitatea deosebită care emană din maniera noastră de a fi acolo se dezvăluie maturitatea spirituală a persoanei.

Omul care devine transparent pentru Fiinţă străluceşte, are umor, nu este mohorât. Şi totuşi acest om cunoaşte toate emoţiile cu care fiecare dintre noi avem de a face. El poate fi vesel şi trist, poate să iubească şi să urască, poate izbucni în mânie. Dar foarte curând îşi dă seama de contradicţiile lui şi de ceea ce, în inima acestora, le depăşeşte. Reamintiţi-vă de ceea ce eu numesc coeficient de maturitate: este intervalul de timp care separă momentul în care comitem o greşeală de momentul în care ne dăm seama că am comis o greşeală. La omul maturizat acest interval de timp devine din ce în ce mai scurt.

Mă interesează mai puţin ce este omul, cât ceea ce devine.

K.G. Durckheim - CENTRUL FIINTEI, pag.101

26 martie 2011


Foto:Salcâm din Japonia
Omul transformat, maturizat cât de cât, vede altfel si altceva
pentru cã el însusi este diferit.


K.G. Durckheim - CENTRUL FIINTEI, pag.38

25 martie 2011


Foto:Salcâmi din Japonia

Recunoaşterea umbrei este importantă pentru că ea pune în mişcare o lucrare interioară care se petrece în fundal. Recunoaşterea umbrei permite integrarea contrariilor. Ceea ce ne permite, apoi, să intrăm în contact cu acest strat interior mai profund care se situează dincolo de contrarii şi care nu mai este atins de ceea ce ne face să suferim.


K.G. Durckheim – CENTRUL FIINŢEI, Editura HERALD

23 martie 2011

Aceşti japonezi cu eroism impresionant

[...]
Când ai trăit o parte importantă din viaţă în Japonia, acest raport cu fiinţele dragi şi cu universul natural fondat pe o conştiinţă acută a precarităţii, a bucuriilor şi a durerilor pe care ea le oferă, schimbă de o manieră iremediabilă privirea pe care o purtăm asupra lumii care ne înconjoară.

Japonezul are numeroase cuvinte pentru a exprima aceasta, dintre care unul este hakanai, „ceea ce este fragil, evanescent, tranzitoriu”, „între vis şi realitate”, şi care defineşte, ca şi cuvântul mujo, ceea ce este impermanent şi nu durează. Primul se scrie asociind două elemente, cel care desemnează omul şi cel care desemnează gândul; materia insesizabilă din care sunt făcute întreprinderile umane şi cele ale naturii.
[…]
Ar trebui să vedem în reacţia japonezilor ceea ce unii califică în deplină ignoranţă drept „fatalism”, absenţă de individualitate sau încă un „holism”; un spirit de grup care ar explica lipsa lor de panică? Nu am avut niciodată impresia aceasta. Din contră, epicurismul, gustul de a trăi, politeţea însoţesc, în cele mai mărunte detalii ale trăirii cotidiene, conştiinţa tragică de a trăi într-o lume fragilă, mereu ameninţată să dispară. Proximitatea dezastrului şi proclamarea hotărâtă a vieţii atestă în fiecare zi forţa care îi însufleţeşte pe locuitorii arhipelagului. Cuvintele solidaritate, intra-ajutorare, delicateţe şi educaţie nu mi-au părut niciodată atât de pline de sens  ca în această ţară care ar oscila pe marginea unei prăpăstii necunoscute, dacă am da crezare unor „experţi”.
[…]
Toţi cei care au trăit în Japonia, care au stat acolo chiar şi numai pentru un scurt sejur, şi care iubesc această ţară ştiu că tocmai în această măsură trebuie poate să încercăm să aflăm cheia unei atitudini în faţa realului pe care noi nu o cunoaştem. La seria de ipoteze emise de oamenii de ştiinţă cei mai eminenţi, această privire la nivel uman nu poate decât să ne bulverseze căci ea ne vorbeşte, fără să o mărturisească, despre unul din cuvintele pe care toată lumea are dorinţa de a-l rosti legat de Japonia de mâine, de poimâine, în încercări şi în reconstrucţie: „speranţa”.

Fragmente traduse dintr-un articol din Le Monde, scris de François Lachaud,
directeur d'études ŕ l'Ecole française d'Extręme-Orient, spécialiste d'études japonaises.
Sursa articolului aici:
http://www.lemonde.fr/idees/article/2011/03/17/ces-japonais-a-l-heroisme-poignant_1494190_3232.html#ens_id=1493258

22 martie 2011

Aşadar ce am venit să facem aici?
Iată una dintre întrebările pe care un căutător de sens le pune în permanenţă.
pe de o parte, Dumnezeu ne lasă liberi, ne-a făcut responsabili…, şi totuşi, pe de altă parte, ne invită să ne abandonăm lui, să permitem să fie făcute şi să existe lucruri.
[…]
Vi se va părea incredibil răspunsul meu.
Probabil că vă va scandaliza.
Am venit aici pentru a crea.
Pentru a participa împreună cu Dumnezeu la actul creaţiei.

Uneori creăm în mod conştient, alteori în mod inconştient.
Fără să o ştim.
Creăm în funcţie de nivelul de conştiinţă personală atins de-a lungul călătoriei făcute în viaţă.

Valerio Albiseiti – Devino ceea ce eşti. Un parcurs de psihospiritualitate creştină, Editura Pauline, pag. 22

21 martie 2011

Stând în propria treabã

Pot gasi doar trei tipuri de treburi în Univers: a mea, a ta si a lui Dumnezeu. (Pentru mine cuvântul Dumnezeu înseamna „realitate”. Realitatea este Dumnezeu, pentru ca guverneaza. Orice nu este sub controlul meu, al tau, sau controlul tuturor, o numesc treaba lui Dumnezeu).

Cea mai mare parte a stresului vine din faptul ca traim mental în afara treburilor noastre. Când ma gândesc „Trebuie sa-ti gasesti o slujba, vreau sa fii fericit, ar trebui sa fi punctual, ar trebui sa ai mai multa grija de tine”, sunt în treaba ta. Când sunt îngrijorata de cutremure, inundatii, razboi sau când voi muri, sunt în treaba lui Dumnezeu. Daca sunt mental în treaba ta sau a lui Dumnezeu, efectul este separarea. Am observat asta la începutul anului 1986. Când mergeam mental în treaba mamei mele, de exemplu, cu un gând ca „Mama mea ar trebui sa ma înteleaga”, am experimentat imediat un sentiment de singuratate. Si am înteles ca de fiecare data în viata mea, când m-am simtit ranita sau singura, ma aflam în treaba altora.
Daca tu îti traiesti viata, iar eu traiesc mental viata ta, cine este aici traind-o pe a mea? Suntem amândoi acolo. Fiind mental în treaba ta, ma retine de la a fi prezenta în treaba mea. Sunt separata de mine, întrebându-ma de ce viata mea nu functioneaza.

Sa cred ca stiu ce e mai bine pentru altcineva, înseamna sa fiu în afara treburilor mele. Chiar si în numele iubirii, este aroganta pura, iar rezultatul este tensiune, anxietate si frica. Stiu ce este bine pentru mine? Asta este singura mea treaba. Ar trebui sa lucrez cu asta, înainte sa încerc sa rezolv problemele tale pentru tine.

Daca întelegi cele trei tipuri de treburi îndeajuns sa stai în treaba ta, ti-ar putea elibera viata într-un mod în care nici nu-ti poti imagina. Data viitoare când simti stres sau disconfort, întreaba-te în a cui treaba te afli mental si s-ar putea sa începi sa râzi! Întrebarea aceasta te poate aduce la tine. Si ai putea vedea cum nu ai fost niciodata prezent si ca ti-ai trait toata viata, mental, în treburile celorlalti. Doar sa observi când te afli în treburile celorlalti, te poate aduce înapoi la sinele tau minunat.
Iar daca practici asta pentru un timp, vei observa ca nici tu nu ai nici o treaba si ca viata ta se desfasoara perfect pe cont propriu.

* * *
Daca as avea o rugaciune, ea ar fi asa:
“Doamne, apara-ma de dorinta de iubire, aprobare sau apreciere. Amin.”

Katie Byron - Iubeste ceea ce este,
Elena Francisc Publishing
Detalii aici:
http://www.efpublishing.ro/index.php?page=detaliicarti&idc=84

Fragmente aici: http://www.thework.com/downloads/little_book/Romanian_LB.pdf

20 martie 2011

Creştinismul în sine este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin felul în care-l manifestăm şi-l prezentăm îl denaturăm, îl falsificam, îl facem mincinos.

Deseori, am spus-o şi aici şi în alte părţi, mi se pare că, în zilele noastre, creştinismul s-a denaturat. Desigur, astăzi s-a denaturat întreaga noastră viaţă. Oriunde am merge, viaţa este denaturată, este falsă în toate manifestările ei, în toate înfăţişările ei. Dar, s-a denaturat şi creştinismul. Creştinismul în sine este autentic, însă noi, prin felul în care-l trăim, prin felul în care-l manifestăm şi-l prezentăm îl denaturăm, îl falsificam, îl facem mincinos. Prin urmare, răul este dublu. Ne facem rău şi nouă înşine, şi celorlalţi deopotrivă.
[... ] cât suntem aici şi trăim aşa, nu vom putea înainta duhovniceşte, adică nu se vor întâmpla minuni în noi. Celorlalţi le facem mare rău, pentru că nu suntem mărturisitori autentici ai creştinismului. Nu suntem mărturisitori adevăraţi ai Evangheliei, ai revelaţiei lui Dumnezeu în lume şi, prin urmare, nu putem ajuta lumea deşi, avem această obligaţie.

Arhim. SIMEON Kralopoulos
Te cunosti pe tine însuti?
Viata duhovniceasca si problemele psihologice

Traducere: Cristian SPATARELU
Editura Bizantina Bucuresti
pag. 77


O carte care trebuie cititã de toti crestinii, si nu numai. Autorul semnaleazã cu pertinentã, onestitate si curaj multe aspecte esentiale ale crestinismului deformat, fals, bolnãvicios...o fãcãturã omeneascã de fapt...

când rostul lui este sã creeze un om sãnãtos, liber, luminos în interior,
puternic pentru cã îsi are cu adevãrat temelia în Dumnezeu,
un om viu trãind "viu" în aceastã lume printre oameni.

Vã recomand cu toatã cãldura sã o cititi.
Desi, spre final, am niste rezerve, în sensul rãmânerii cam la suprafatã a problemelor psihologice, cât si în privinta solutiei.

Poate cã se mai poate descãrca de pe undeva de unde ziceam zilele trecute...

http://dl.transfer.ro/transfer_ro-18mar-cda0eb480a2.zip

18 martie 2011

INDIVIDUAŢIE

Sensul individuaţiei este acela de a deveni şi de a fi autentic. [...]

Ceea ce căutăm este integrarea eului existenţial şi a Fiinţei esenţiale. Nu putem să spunem: „Eu caut necondiţionatul!” El nu se poate realiza decât în condiţiile existenţei. Totuşi, el este cel care trebuie să conducă, să dea forma, să dea legile.

Această lucrare de integrare trece prin recunoaşterea marilor forţe ale inconştientului.[…]
Pentru a deveni o fiinţă autentică, omul trebuie să se elibereze de forţele primare care încă mai închid puiul în găoace.
Este în natura omului să caute un adăpost, o protecţie.

[…] Omul aflat pe cale trebuie să găsească această căldură în contactul cu transcendenţa.

Numai aşa se dezvoltă ceea ce se numeşte anima superioară.

Din cartea recent apãrutã,
K.G. Durckheim – CENTRUL FIINŢEI, pag. 128, EDitura HERALD

17 martie 2011

Când Christos spune: „Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine”,
acest Eu (prin Mine) este tocmai ceea ce este prezent în noi toţi.
Ceea ce ne reuneşte cu sursa oricărei creaţii simbolizată aici prin Tatăl.
El mai adaugă: „Trebuie să mă găsiţi în voi înşivă şi atunci veţi putea să vă simţiţi fii ai lui Dumnezeu.” [...]
În fond este foarte simplu:
noi suntem ceea ce am pierdut.
Şi ţine de om să regăsească.
Acesta este sensul căii iniţiatice.


Din cartea recent apãrutã,
K.G. Durckheim – CENTRUL FIINŢEI, pag. 180, Editura Herald

Am primit-o asearã si am vãzut-o si eu "pe viu". Este o comoarã de întelepciune adunatã acolo. A trecut ceva timp de cînd am tradus-o si nu mai stiam exact ce contine.
Este o ocazie unicã de a vã face o imagine completã despre viziunea lui Durckheim despre om si viatã. Eu cred cã este viziunea cea mai adecvatã pentru noi cei de ACUM.

Nu pot decât sã vi-o recomand cu toatã cãldura.

http://www.edituraherald.ro/bookdetail.asp?cod_carte=401

Am postat câteva fragmente din carte aici:

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/03/kg-durckheim-centrul-fiintei-fragmente.html
sau
aici

16 martie 2011

Cu simpatie pentru poporul japonez...



În domeniul formelor create, cultura linistii semnificã asadar:
a lãsa sã vorbeascã ceea ce tace,
a învãta sã asculti marea liniste,
a lãsa sã strãluceascã ceea ce este obscur
si a învãta sã vezi purul invizibil.

K.G. Durckheim - JAPONIA SI CULTURA LINISTII, pag. 61

15 martie 2011



Primãvarã în Olanda

14 martie 2011

Vã recomand un articol (si o carte) despre un mare mistic persan Al-Hallaj:
http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/executat-acum-1-100-de-ani-si-totusi-viu-de-simona-grazia-dima-8052194

13 martie 2011

Toate artele maeştrilor învaţă moartea micului eu pentru că ea este condiţia unei acţiuni juste şi, când a urcat ultima treaptă spirituală, călugărul Zen îşi presimte momentul morţii. El ştie, când este timpul, că a sosit ceasul lui pentru a trece în împărăţia în care micul eu tace definitiv şi în care sufletul se pregăteşte să-şi continue călătoria sub o altă formă. El îşi invită atunci prietenii, se aşază printre ei, scrie un poem şi, pur şi simplu, din această meditaţie pe care a practicat-o zi de zi, de această dată el nu mai revine.

K.G. Durckheim – Le JAPON et la culture du sillence, pag. 49, Ed. Courrier du Livre, Paris

Din fragmentul postat azi:aici

12 martie 2011

Atitudinea ostilă faţă de corp este întotdeauna un simptom al lipsei dragostei de sine.
Cel care nu se iubeşte pe sine nu-şi iubeşte corpul.


Veţi observa, în cercurile în care păcătoşenia omului este permanent accentuată şi, drept consecinţă, iubirea sănătoasă de sine este catalogată mândrie păcătoasă, se ajunge la o lipsă profundă de respect faţă de corp sau chiar la ură. Este greu de imaginat că partizanii unei astfel de teologii vor deveni membrii unui club de gimnastică, nemaivorbind de luarea unor ore de dans, deşi aşa ceva s-ar putea dovedi extrem de util pentru dezvoltarea unei imagini pozitive cu privire la corp şi pentru învingerea acestei nevroze specifice.
După cum scrie dr. Tournier (Paul Tournier, Un loc pentru tine):

"Gimnastica, mai ales dansul, cântatul şi toate artele care implică exprimarea sinelui cu ajutorul corpului au o valoare terapeutică deosebită. Nu se pune problema acceptării vrând-nevrând a faptului că cineva are un corp, ci a redescoperirii valorii sale, a folosirii lui ca o manifestare autentică a personalităţii şi a conştientizării o dată în plus a semnificaţiei lui spirituale. Corpul este locul iubirii."

Walter &  Ingrid Trobisch – Eu să mă iubesc pe mine?, pag. 40, Ed. Discipolul, Cluj-Napoca

Detalii carte aici:
http://www.logos.ro

11 martie 2011

În ziua în care m-am iubit de-adevăratelea,
am înţeles că în toate circumstanţele,
eram la locul potrivit, în momentul potrivit.
Şi atunci am putut să mă relaxez.
Astăzi, ştiu că aceasta se numeşte… Stimă de sine.


Cititi mai departe acest poem de maturitate cã meritã: aici

***

Eu să mă iubesc pe mine?


Aflăm astfel că Biblia confirmă ceea ce psihologia modernă a descoperit de curând:
fără dragostea de sine, nu poate exista dragostea pentru alţii.

Isus pune semnul egalităţii între aceste două iubiri şi le leagă una de alta,
făcându-le inseparabile.

Walter &
 Ingrid Trobisch – Eu să mă iubesc pe mine?, pag. 13, Ed. Discipolul, Cluj-Napoca

Detalii carte aici:
http://www.logos.ro

10 martie 2011

Din linişte se naşte tot ceea ce trăieşte şi durează;
căci liniştea ne reuneşte cu universul, cu infinitul,
ea este rădăcina existenţei şi prin aceasta echilibrul vieţii.


Yehudi Menuhin

9 martie 2011

Noi nu trebuie să vorbim despre Dumnezeu;
cu cât vorbim mai puţin cu atât mai bine.

Noi nu avem de făcut un prozelitism,
care să-i aducă pe alţii să gândească la fel ca noi,
pentru că nu avem de gândit ceva, ci de trăit pe Cineva.
Este vorba de a comunica o Prezenţă care nu face zgomot,
o prezenţă care este în mijlocul tăcerii
si pe care numai tăcerea singură o poate transmite.

Maurice Zundel, Paris, le Cénacle, 23 janvier 1966

8 martie 2011

De 8 Martie vã doresc TUTUROR sã celebrati ETERNUL FEMININ asa cum l-a întrezãrit si redat, asa de frumos si expresiv cum numai el putea s-o facã, Teilhard de Chardin aici

*

Si revenind la cele mai apropiate si concrete:
Cea mai mare suferintã a omului este aceea de a nu putea sã fie el însusi spunea K.G. Durckheim cu ceva zeci de ani în urmã, el întelegând aici mai mult decât ceea întelegem de obicei prin a fi noi însine.
Acelasi lucru îl spune si Moussa Nabati în Fericirea de a fi tu însuti, sau Alice Miller în cãrtile ei.
Un exemplu în acest sens îl gãsim în filmul recent premiat, THE KING'S SPEECH (DISCURSUL REGELUI): regele George al VI-lea, regele care nu se simtea rege...desi inteligent si merituos... încrederea în sine îi lipsea cu desãvârsire...
Dintr-o discutie cu "logopedul" lui aflãm cum era terorizat de dãdaca lui care îl pisca pentru a-l face sã plângã atunci când era prezentat înaintea celor mari. Avea deja trei ani si jumãtate când pãrintii si-au dat seama de ce se întâmplã...
Dar rãul era deja fãcut si urmele au rãmas pe viatã.
Startul în viatã a fost dat gresit.
Meritã sã vedeti filmul...

Tin sã adaug cã nu trebuie sã ne lãsãm coplesiti de fatalitate. Existã iesire. Despre aceasta vorbeste, printre altii, Moussa Nabati, despre vindecarea copilului nostru interior, cel de-al doilea Eu al nostru, care în caz cã am fost afectati de DIP (depresie infantilã precoce), urmare a unei carente narcisice în copilãrie,
este cel care ne împiedicã sã fim noi însine.
A ne vindeca copilul nostru interior înseamnã a-l cãuta, a-l asculta, a contientiza realitatea adevãratã asa cum a fost, a afla astfel explicatia comportamentului actual si a cãdea la pace cu copilul nostru interior.
In orice caz, vindecarea nu se obtine prin refulare si negare, numai prin gândire pozitivã fãrã rezolvarea problemei de la rãdãcinã.

Adicã avem nevoie sã ne cunoastem istoria noastrã adevãratã, adevãrul nostru propriu si astfel ... adevãrul acesta ne va face liberi...

6 martie 2011

Această copilărie albă, adică non  trăită, [...] nu va dispărea totuşi, pulverizată în neant.
Ba dimpotrivă, în loc să se absoarbă în mod natural, să se integreze în psihism
şi să devină fundamentul cât şi rezervorul de energie vitală,
ea se  despică, se izolează, se deconectează pentru a pleca,
a se exila undeva în invizibilitatea catacombelor labirintice ale inconştientului
.

Cu toate acestea, ea va ţâşni într-o zi, mai devreme sau mai târziu,
venind să bântuie „casa-sine” asemenea unei fantome rătăcitoare
,
răufăcătoare pentru că este nefericită.
Nu este vorba aici, evident, ca într-o literatură fantastică, despre o stafie, despre o fiinţă care a existat anterior.
Fantoma serveşte pur şi simplu de imagine pentru a descrie întoarcerea refulatului inconştient,
adică a ceea ce nu a fost trăit şi metabolizat la timpul lui.
Ea revine, adesea după o lungă perioadă de hibernare,
sub formă de simptome deranjante, obsedante dar incomprehensibile pentru subiect,
fără legătură cauzală inteligibilă cu realitatea sa prezentă.

Moussa Nabati – Gu
érir son enfant intérieur, ed. Fayard, 2008, pag. 25

Fragment postat azi la orele 17:00 aici

4 martie 2011

Copilul interior apare deci sub două faţete,
întunecată sau luminoasă,
în funcţie de ceea ce a integrat din trecutul lui familial şi transgeneraţional,
de ceea ce a îndurat şi trăit,
de ceea ce a reuşit sau eşuat să surmonteze.


Moussa Nabati – Guérir son enfant intérieur, ed. Fayard, 2008, pag 20
Fragment pe site:aici

3 martie 2011



Sunt de mult timp intrigat de existenţa la oameni, începând cu pacienţii mei,
a unei personalităţi duble, cu două feţe,
a unui psihism cu dublu compartiment în care coabitează,
de multe ori de bine de rău,
două fiinţe diferite, adultul şi copilul.
Sunt din ce în ce mai convins că
fericirea unei persoane sau, invers, nenorocirile (ghinioanele) lui,
aptitudinea sau dificultatea lui de a se bucura senin de bucuriile pe care i le oferă viaţa,
depind de natura legăturilor, crispate sau destinse,
pe care le întreţin între ele cele două Eu-ri,
cel copilăresc şi cel adult.

Moussa Nabati – Gu
érir son enfant intérieur, ed. Fayard, 2008
Fragment postat azi pe site:aici

2 martie 2011

Maniera în care o persoană îşi tratează corpul depinde de iubirea pe care şi-o acordă,
în funcţie de starea profundă a copilului ei interior,
lipsit sau îndestulat.
Adultul se judecă şi se evaluează, se găseşte frumos sau urât,
nu cu ochii de adult,
ci cu cei, trişti sau bucuroşi, ai copilului lui interior.

O privire nu este niciodată o percepţie neutră,
ea este întotdeauna impregnată de dorinţă,
de ură sau de iubire.
Iubirea ne face frumoşi şi ura ne face hidoşi.
Prima dă viaţă în timp ce a doua demolează.


Din volumul Moussa Nabati - Le Bonheur d’ętre soi, ed. Fayard, 2006, pag. 190

Fragment postat azi aici

1 martie 2011



VIATA înseamnã dinamicã, miscare, transformare...
Nu existã oprire, ci o liniste profundã...
Existã o liniste a vietii care este altceva decât linistea mortii în care nimic nu mai miscã.
Linistea vietii este acolo unde nimic nu mai împiedicã miscarea de transformare.
KGD
Foto: Carlos Alberto Bau

27 februarie 2011


Noi toţi suntem chemaţi să înţelegem aceste câteva cuvinte, „nu din această lume”,
ca ceva care trăieşte în fiecare din noi
şi aşteaptă să fie auzit, acceptat, trăit…


Numai în măsura în care un om lasă să vină această altă realitate ca pe o sarcină care i se impune va deveni el capabil să moară faţă de Eul lui, pentru a se maturiza şi a-şi satisface apoi funcţiile sociale.

Atunci, cele mai bune idei de transformare a societăţii nu vor mai eşua, aşa cum vedem constant în jurul nostru.

Aceasta este sarcina unei societăţi care parcurge din ce în ce mai bine calea interioară, datorită acestor oameni capabili – mi-ar plăcea să spun – să creeze spaţii prezervate.

K.G. Durckheim – REZISTENŢELE PE CALEA INTERIOARĂ,

fragment postat azi aici:

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/2011/02/karlfried-graf-durckheim-rezistentele.html
Foto: Carlos Alberto Bau

 

26 februarie 2011

În realitate, nimic nu-l poate face pe copil mai liber şi mai fericit decât faptul de a fi martor al fericirii părinţilor lui, de a-i simţi trăind, prin şi pentru ei, autonomi din punct de vedere psihic, non dependenţi de afecţiunea lor, fără să se sacrifice pentru el. El este fericit pentru că nu mai este constrâns să-şi consume elanul vital pentru a-i trata. Iubirea de sine şi de celălalt, deloc antinomic, merg mână în mână.

Din volumul Moussa Nabati - Le Bonheur d’ętre soi, ed. Fayard, 2006


Fragment postat azi aici

25 februarie 2011

Dar pentru ce unii curg liniştit într-o viaţă conjugală fericită, în complicitate şi dialog, în timp ce alţii trec în incomunicabilitate şi insatisfacţie? Pentru ce unirea a priori atât de naturală şi de simplă între bărbat şi femeie se transformă adesea într-o provocare, sau chiar într-un impas?

Şi aici copilul interior este cel care prezidează în destinul cuplului şi în fericirea lui. El decide, ca înger păzitor sau ca demon, în spatele voinţei sau a refuzului conştient al celor două fiinţe umane, dacă ele se vor uni sau se vor părăsi.

Moussa Nabati - Le Bonheur d
’ętre soi, ed. Fayard, 2006

Fragment postat azi aici

24 februarie 2011

"Este atât de aproape de noi...
dar noi suntem atât de departe de el."

dintr-o celebrã poveste misticã, COLOCVIUL PÃSÃRILOR, scrisã de Farid al-Dîn Attar
despre descoperirea sinelui adevãrat - cãlãtorie de o viatã pe care cei mai multi o rateazã,
relatatã în cartea Moussa Nabati - Le Bonheur d’ętre soi, ed. Fayard, 2006, pag. 105

23 februarie 2011

Fericirea de a fi tu...



Dacă omul este el însuşi în funcţia şi locul lui, viu şi întreg, la distanţă de culpabilitate şi de DIP, el nu se va mai afla în situaţii expiatorii şi masochiste de eşec şi de autopedeapsă. El nu se va mai sacrifica pentru alţii, refuzând inconştient fericirea, convins că este nedemn şi fără merit, sau tracasat la ideea de a o fura altora, de a le aduce nefericire! Tot aşa, el nu se va mai vedea constrâns să existe prin împuternicire prin intermediul altora, risipindu-şi energia vitală cerşindu-le recunoaşterea, privirea, atenţia, complimentele, prin seducţie exhibiţionistă sau prin imitaţie. El va fi purtat, prin toate relaţiile lui, de dorinţa gratuită, schimbul şi reciprocitatea: a fi împreună, dând şi primind.

Moussa Nabati - Le Bonheur d
’ętre soi, ed. Fayard, 2006
(Fericirea de a fi tu)


Fragmente aici

22 februarie 2011

Fericirea vine din noi înşine.
Ea reprezintă o dispoziţie, o aptitudine internă psihică.
Ea îşi are originea în această extraordinară dar atât de simplă senzaţie de a exista,
în această inefabilă certitudine de a fi viu şi întreg într-un corp real.
Ea se află în plăcerea de a trăi,
în dorinţa şi pofta de a exista,
viu printre cei vii,
şi nu în plăcerile vieţii.


Moussa Nabati - Le Bonheur d
’ętre soi, ed. Fayard, 2006, p.19
(Fericirea de a fi tu)

…o carte (premiatã, Prix Psychologies) şi un autor din care urmează să traduc câteva fragmente pe site…

Deja se pot citi fragmente aici

20 februarie 2011

Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum o înţeleg eu, este o împărăţie a lui Dumnezeu pe pământ, în această lume. Ea este concepută ca o ordine în sânul dezordinii, şi nu ca o stare în care lumea ar fi definitiv organizată, adică ar deveni paradisiacă. Lumina luminează în întuneric. Tocmai pentru acest motiv lumina poate să se manifeste în întunericul acestei lumi de aici. Noi nu avem dreptul să spunem: dacă împărăţia lui Dumnezeu nu este din această lume, atunci noi nu avem nimic de a face cu această lume, şi trebuie să ne refugiem într-o alt lume – mai ales NU aceasta!


Foto: Vincent Van Gogh - Noapte înstelatã

Noi suntem chemaţi să purtăm în această lume obscură şi dezordonată care este a noastră  „ceea ce nu este din această lume”, şi colaborăm astfel la întrepătrunderea celor două lumi, ai căror cetăţeni suntem. Dar nu realizările sociale pot genera aceasta. În orice loc în care suntem implicaţi în societate şi în care suntem încărcaţi cu responsabilitate, salvarea acţiunii noastre depinde totdeauna de profunzimea şi de maturitatea persoanei noastre. Realizarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ depinde exclusiv de relaţia vie a fiecărui om luat individual cu transcendenţa.

Este vorba despre a fi mărturie a celeilalte lumi în această lume. Un grup, o instituţie, societatea, nu pot fi martorii supra-mundanului în lume: numai individul poate fi martorul acestuia.

De aceea facem noi aici o lucrarea asupra noastră înşine. De aceea urmăm noi calea exerciţiului; şi, dacă reuşim să fim mărturie în această lume a împărăţiei lui Dumnezeu, ne va fi dat sã experimentăm darul graţiei.

Karlfried Graf Durckheim – LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, vol 2, pag. 427

19 februarie 2011

Karl Barth despre muzica lui Mozart

„Pentru ceea ce vă mulţumesc este pur şi simplu aceasta: de fiecare dată când vă ascult, mi se pare că sunt transportat în pragul unei lumi armonioase; fie că este în plin soare sau în furtună, în plină zi  sau în timpul nopţii; ca om al secolului al XX-lea mă simt atunci umplut de curaj (care nu are nimic orgolios), de entuziasm (fără exces), de puritate (scutită de monotonie), de pace (lipsită de trândăvie). Cu dialectica muzicii voastre în ureche, poţi fi tânăr şi să îmbătrâneşti, poţi să lucrezi şi să te odihneşti, să fii bucuros şi trist; pe scurt, se poate trăi.”
 (Karl Barth, Wolfgang Amadeus Mozart EVZ 1956, Labor ret Fides 1956)
din vol. Derni
čres témoignages de Karl Barth, LABOR ET FIDES, pag.20

-         Cred că cei care vă cunosc, fără ca ei să fie teologi sau să aibă o cultură teologică, ştiu un lucru: Mozart este pentru dumneavoastră chintesenţa muzicii.
- …ceea ce aud eu la Mozart este un cuvânt ultim asupra vieţii cu condiţia ca un asemenea cuvânt să poate fi rostit de oameni. Faptul că acest cuvânt a fost spus de un muzician poate că nu este o întâmplare. Aud un ultim cuvânt care nu dezamăgeşte, un cuvânt care rezistă, asupra căruia se poate reveni, prin care se poate fără încetare reîncepe. Căci, care dintre noi nu trebuie să înceapă din nou în fiecare dimineaţă? Or, în ce mă priveşte, eu nu aş putea s-o fac mai bine decât ascultând Mozart.

(ibid. pag. 23, dintr-o emisiune radiofonicã)

http://www.youtube.com/watch?v=9zi6cUns2wQ

18 februarie 2011

Karl Barth, Calvin şi Mozart…

În mai 1956, am avut şaptezeci de ani. În cursul acestei perioade, mulţi prieteni, apropiaţi sau îndepărtaţi, m-au gratificat cu diferite celebrări, pe care le-am acceptat cu bucurie, mulţumind lui Dumnezeu şi oamenilor şi rezistând ca om, cred că pot să o spun, tentaţiei de a mă lua prea în serios în celebrările unui jubileu, etc. Anul 1956 a avut mai multă importanţă ca bicentenar al aniversării naşterii lui Mozart. Şi momentul forte a fost o invitaţie la a rosti un discurs de comemorare despre Mozart şi opera lui cu ocazia celebrării care a avut loc la B
âle. Eu nu am daruri speciale nici de cultură artistică, şi nici nu sunt deloc înclinat să confund istoria salvării cu o fracţiune din istoria artei. Cu toate acestea sunetele melodioase ale muzicii extraordinare a lui Mozart mi-au vorbit nu ca o evanghelie, ci ca şi cuvinte ale domniei graţiei divine aşa cum este ea revelată în Evanghelie – dar gratuit al lui Dumnezeu; această muzică nu încetează să mi se adreseze direct, cu o mare prospeţime. Fără ea, eu nu as putea să formulez ceea ce simt personal în domeniul teologiei şi al politicii, şi nici măcar nu aş putea să rememorez deceniul din care am încercat să relatez evenimentele. Există cu siguranţă foarte puţine birouri de teologi în care portretele lui Calvin şi Mozart să fie agăţate unul lângă altul şi la aceeaşi înălţime.

Karl BarthL’Eglise en péril, Les Carnets DDB, Desclée de Brouwer, p. 121
Cartea este trad. francezã a cãrtii How My Mind Has Changed


17 februarie 2011

Existã o artã de a merge,
existã o artã de a respira.
Existã chiar si o artã de a tãcea.


Paul Valéry

15 februarie 2011

În ziua de azi, noi suntem chemaţi să mergem să trăim, să palpăm aceste experienţe,
care nu sunt privilegiul misticilor, ci care ne privesc pe noi toţi.
Ieri, părintele Lassalle spunea:
„Astăzi, umanitatea are o vocaţie şi aude o chemare,
şi sfântul de mâine nu va mai putea fi conceput fără experienţă mistică.”

Experienţă mistică!
Să punem aceste cuvinte între paranteze; ele sunt prea marcate de un parfum de irealitate.
Şi, totuşi, este experienţa realităţii autentice.
Experienţei mistice îi revine să facă într-o bună zi experienţa înfricoşătoare
a Fiinţei închise în noi
şi pe care avem sarcina să o eliberăm.

Karlfried Graf Durckheim - conferinţa Calea care duce la sine

din vol. LA VOIE INTIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol.2

Din fragmentul postat azi.

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/


Postatã si aici pe site, deocamdatã: aici

14 februarie 2011

Sunt lucruri cărora eu le acord multă importanţă;
ele ne-au fost transmise ca formule de credinţă dar,
depreciate atât de mult la rangul de simple formule,
încât noi am sfârşit prin a ne spune că acolo era vorba de dictoane pioase, goale de sens.
Ei bine, nu! Este suficient astăzi să surmontăm formalismul teologiei
pentru a regăsi deodată în acest limbaj,
în aceste interpretări pietrificate ale trăirilor de acest fel,
experienţele originare.

Este suficient ca noi să fi găsit în noi înşine cheia pentru a le deschide.

Karlfried Graf Durckheim - conferinţa Calea care duce la sine

din vol. LA VOIE INTIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol.2, pag.144

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/

Postatã si aici pe site, deocamdatã: aici

13 februarie 2011

Într-adevăr, soluţia completă la problema fericirii,
eu o văd în direcţia unui Umanism creştin, sau, dacă preferaţi,
în cea a unui Creştinism super-uman,
în sânul căruia fiecare om va înţelege într-o zi că
îi este posibil, în orice moment şi în orice situaţie,
nu numai să servească (ceea ce nu este suficient),
ci să îndrăgească în toate lucrurile
 (cele mai plăcute şi cele mai frumoase, cât şi cele mai austere şi cele mai banale)
un Univers încărcat de iubire în Evoluţia lui.

Pierre Teilhard de Chardin, Sur le Bonheur, Sur lAmour, Editions du Seuil, pag 35

11 februarie 2011


... chestiunea este numai aceea de a şti
până la ce punct un om este gata şi dispus să-l întâlnească
pe acest Cu Totul Altul
care este în el.
Cum poate el să se pregătească să devină cel aşa cum s-a întâlnit odată pe sine, timp de o clipă?
Cum să instaleze o stare constantă în care să rămână deschis faţă de ceea ce îl interpelează în acele momente?
Aici îşi găsesc locul meditaţia şi religiozitatea.
Cel care ştie să se roage cu adevărat şi
ştie să rămână lăuntric orientat spre Dumnezeu,
nu se simte niciodată abandonat.


Karlfried Graf Durckheim - conferinţa Calea care duce la sine

din vol. LA VOIE INTIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol.2, pag.141

din fragmentul postat azi, orele 19:30, pe pagina lui Durckheim de pe blogspot:

http://karlfriedgrafdurckheim.blogspot.com/

9 februarie 2011

Încă un lucru la care ţin mai mult ca la orice referitor la relaţia dintre Fiinţa care locuieşte în noi şi noi înşine. Sunt din ce în ce mai convins că noi nu ar trebui să plecăm mereu de la suferinţa noastră şi care speră într-o mântuire divină, ci noi ar trebui într-o bună zi să-l simţim pe Dumnezeu întemniţat în noi, şi să-i vorbim.
Căci noi trebuie să eliberăm divinul din captivitatea în care l-am aruncat. Totul capătă atunci un caracter diferit, un alt sens; inclusiv meditaţia. Nu despre noi este vorba! Se vorbeşte despre realizarea sinelui. Foarte bine, dar adevăratul sine despre care este vorba nu este niciodată nimic altceva  decât acest sine care eliberează constant divinul captiv în el, care îl eliberează din încătuşarea în care îl ţinem.
Nu numai noi avem nevoie de Dumnezeu, ci şi Dumnezeu are nevoie de noi. Spiritul suflă încotro vrea. Dar la ce ne serveşte suflul, dacă noi suntem închişi şi el nu ne poate pătrunde?

Karlfried Graf Durckheim - conferinţa Calea care duce la sine

din vol. LA VOIE INTIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol.2, pag.145

7 februarie 2011

Pledoarie pentru televizor...

Un articol foarte pertinent scris de Teofil Stanciu:

http://drezina.wordpress.com/2011/02/07/pledoarie-pentru-televizor/

6 februarie 2011

Dacă deschizând Evangheliile sau un volum de Rilke,
nu simţiţi suflul care se degajă din ele încă de la primele fraze,
închideţi cartea aceea,
căci nu veţi atinge esenţialul.

Karlfried Graf Durckheim - Religiozitate si întelepciune existentialã
din vol. LA VOIE INTIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol.2, pag.132

din fragmentul postat azi aici

5 februarie 2011

Mulţi creştini nu realizează că angajându-se să-l urmeze pe Christos
ei s-au angajat să urmeze fericirea.

Majoritatea cred că
calea lui Christos este mai degrabă cea a trisiteţii, a unui curaj de a suporta încercările, şi,
pentru mulţi dintre ei,
fericirea li se pare chiar o faptă rea.

Christos ne poartă spre El,
creştinul este deci un om îndreptându-se spre fericire.


Mgr. Jean de Saint Denis (Eugraf Kovalevski (1905-1970))
http://www.eglise-orthodoxe.eu/texte_pensees_jean_denis.htm

4 februarie 2011

Aseară am urmãrit emisiunea lui Horia Patapievici, ÎNAPOI LA ARGUMENT, de pe TVR Cultural, 21:30, cu interes şi încântare
(nu garantez că toată lumea va avea aceeaşi percepţie ca şi mine…).
Invitat: regizorul Andrei Şerban.
Era vorba despre arta care ar trebui să ne arate nu ceea ce suntem, ci ceea ce am putea fi, despre rolul şi responsabilitatea artistului, despre formarea celui care „produce” opera de artă, despre transparenţa lui, aş zice eu, la ceva de dincolo de noi, care vrea să transpară prin noi în existenţă. Era vorba de rolul corpului uman în această pregătire a artistului, a omului în general, de nevoia de exerciţii care sã favorizeze această transparenţă.
Parafrazându-l pe Karlfried Durckheim vorbind despre Dinu Lipatti (în Dialog pe Calea iniţiatică, Editura Herald, pag. 138) aş spune că pledoaria emisiunii s-ar putea exprima şi aşa:
Adevărata operă de artă este altceva decât o tehnica bună, este rezultatul unui om care a fost transformat”.


Emisiunea se reia azi la 15:05 pe TVR Cultural.


În altã ordine de idei:
Serialul IN DERIVÃ de pe HBO pe care îl recomandam zilele trecute aici se va încheia în aceastã searã.
Dar am vãzut din programul TV cã în afarã de reluarea de sâmbãtã a episoadelor sãpãtmânii
este prevãzutã o altã reluare duminicã de la 15:30 la 20:00,
duminica aceasta toate episoadele cu Nora (deduc eu).

2 februarie 2011

Toată istoria spirituală a omenirii povesteşte
cum zeii ne dau târcoale, ne caută,
pentru ca noi să-i ajutăm să dea sens creaţiei.
Aşa după cum o va repeta mereu, Karlfried Durckheim,
este vorba mai puţin de a căuta divinul,
cât mai ales de a ne lăsa atinşi de el,
căci el(divinul) este cel care ne doreşte,
dar noi ne ascundem ca nişte vinovaţi,
fără să ştim că suntem sortiţi inocenţei.


Claude Mettra
în volumul Memoire eternelle pour Graf Durckheim, pag, 76

fragment postat azi aici

31 ianuarie 2011



În poziţia aşezată (de meditaţie), se poate citi tot:
ea este o oglindă a omului întreg
şi a problemelor lui existenţiale.
Orice confruntare,
de la cea mai banală până la cea mai profund religioasă,
se reflectă în poziţii şi dispoziţii foarte specifice.
Nici o altă ocazie nu dă, cu atâta amploare, posibilitatea de a constata
cât de mult sacrul se învecinează cu ceea ce este mai cotidian.

Karlfried Graf Durckheim - LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, pag. 309
Din rãspunsurile la întrebãrile adresate de practicanti ai meditatiei.

28 ianuarie 2011

Tristetea FIINTEI...

Eu cred că trebuie să gândim altfel. V-am povestit deja cum odată, plimbându-mă pe străzile Parisului pe o zi posomorâtă şi cenuşie, şi când totul în jurul meu era dur, din oţel şi beton, absolut nimic făcut de mâna lui Dumnezeu, până la feţele trecătorilor – feţe, vai, prea umane, inumane! Am auzit deodată în mine o voce foarte puternică: tristeţea Fiinţei. A fost o revelaţie fulgurantă: noi ne trăim viaţa pe spinarea unei mari Fiinţe vii, toată lumea noastră pământeană pe spinarea acestei forţe vitale care geme: nu există nici o posibilitate pentru mine să devin vizibilă undeva, să am loc?

Karlfried Graf Durckheim - LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, pag. 126

Din conferinta intitulatã: Religiozitate si întelepciune existentialã din care am început sã traduc pe site aici

27 ianuarie 2011

postura aşezată (de meditaţie) este un exerciţiu corporal.
Nu există exerciţiu spiritual care să nu fie exerciţiu corporal.
Dacă credeţi că rugăciunea silenţioasă este o ocupaţie spirituală care nu ia în seamă corpul, greşiţi. Dacă vă rugaţi într-o dispoziţie de spirit crispată, nimic nu va ieşi de acolo. De câte ori am auzit spunându-se: „M-am rugat toată noaptea, dar Bunul Dumnezeu nu m-a auzit. Abia în clipa în care m-am oprit, m-a ascultat.”
Pentru că poarta care deschide calea cerului şi pe care omul vrea s-o deschidă,
acea poartă se deschide spre interior.
Trebuie să învăţăm să nu forţăm lucrurile.

Karlfried Graf Durckheim - LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, pag. 202

26 ianuarie 2011

Sensul obscuritãtii(întunecimii) este acela de a-l incita pe om sã caute lumina.

Karlfried Graf Durckheim - LE DON DE LA GRACE, ed. du ROCHER, pag. 192


Vã recomand un CALENDAR EMOTIONAL 2011 bine realizat de DANIEL BICHIS EQ coatch & trainer.
http://www.inteligenta-emotionala.ro/
Poate fi descãrcat de aici:
http://www.competent.ro/wp-content/uploads/2010/12/calendar-emotional-2011.pdf

25 ianuarie 2011

Mi s-a pus de multe ori întrebarea:
„Nu ai fi putut tu găsi în structurile Bisericii tale răspunsurile de care aveai nevoie?
Tradiţia spirituală creştină îţi pare insuficientă sau depăşită?”
La care eu răspund da şi nu.
Eu am o foarte mare încredere în tradiţia mea spirituală, ea este mama mea, limba mea maternă, prin cuvintele, imaginile şi simbolurile ei am aflat viaţa,
am văzut întredeschizându-se în faţa mea poarta misterului,
am prins „gustul” pasionat al „poeziei” (în sensul cel mai puternic)…
şi rămân sincer convins că ea conţine
o infinitate de piste
încă neexplorate,
nebănuite…
Deci ea nu-mi pare nici insuficientă, nici depăşită…

Bernard Rérolle – Mémoire éternelle pour Graf Durckheim, ed. Dervy-Livres, pag. 83

22 ianuarie 2011

Pentru mine nu este nici o îndoialã:
modelul omului viitor este Christos
si dacã ar trebui sã-l caracterizez, as spune cã
el este neîncetat reprezentantul lui Dumnezeu.
Orice face, orice spune sau dã
existã o altã voce care vorbeste prin El.
Este cu adevãrat Fiul.


Karlfied Graf Durckheim

(citat de Jean-Pierre Cartier în volumul Memoire eternelle pour Graf Durckheim, ed. Dervy-Livres, pag. 28)

20 ianuarie 2011

Mi-as dori sa nu se mai lupte oamenii între ei pe motive de credinta,
ci fiecare sa-si traiasca credinta la masura la care o are
si sa duca înainte viata tuturor oamenilor
fara sa caute sa-i cîstige pe oameni pentru o credinta sau alta,
cum se întîmpla de multe ori.

Pãrintele Teofil Pãrãian, "odihnitorul de oameni"...

De pe blogul dedicat pãrintelui Teofil Pãrãian: aici

19 ianuarie 2011


Pentru a-l atinge şi a mă întemeia în El, am Universul întreg înaintea mea,
cu luptele sale nobile, cu cercetările lui pasionante,
cu miriadele de suflete de perfecţionat şi de vindecat.
În teribila strădanie umană, pot şi trebuie să mă arunc până la ultima suflare.

Cu cât îmi voi împlini mai mult partea ce-mi revine,
cu atât voi apăsa mai mult asupra întregii suprafeţe a Realului
şi cu atât îl voi atinge mai mult pe Christ şi mă voi alipi strâns de El.

Dumnezeu, Fiinţa veşnică în Sine, este peste tot, am putea spune, în formare pentru noi.

Teilhard de Chardin - Christ în Materie aici

17 ianuarie 2011

În demersul oricărui om care se smulge din somnambulism
există cutremurare, interogare asupra sensului, aprofundare.
Sau, mai simplu şi într-un cuvânt: trezire.

Anticii asceţi spuneau că cel mai mare dintre păcate este uitarea:
a deveni opac, insensibil, când febril agitat, când din greu senzual,
incapabil să facă o clipă de linişte, incapabil să se minuneze,
incapabil să se clatine în faţa abisului, fie că este de oroare sau de jubilaţie.
Incapabil să admire şi să iubească. Incapabil să primească oamenii şi lucrurile.
Insensibil la solicitările tainice, constante totuşi, ale lui Dumnezeu.

Olivier Clement – din „Trezirea prin artă”
”născut în cer” la 15 ianuarie 2009

16 ianuarie 2011

Transcendenţa imanentă

Pe planul creştin, turnanta spre autoritatea divină interioară reprezintă emanciparea împlinită de Christos faţă de lege. Christos îl trezeşte pe om la sursa vie a Spiritului divin prezent în esenţa lui. În locul supunerii faţă de un Dumnezeu exterior şi îndepărtat, care se exprimă prin legi şi porunci, intervine supunerea faţă de un Dumnezeu simţit(trăit) în interiorul lui. Această interiorizare este o chemare la maturitate. Ea nu împiedică pe nimeni să ia parte la rugăciunile şi ceremoniile cultului şi să se abandoneze cu încredere Totului care îmbrăţişează toate lucrurile, acest Tot la care omul participă dar cu care nu este totuşi identic. Este vorba aici de transformarea slujitorului unui Dumnezeu îndepărtat într-un copil al Tatălui. Ea traduce în limbaj creştin revoluţia iniţiatică. A o pregăti pe aceasta, a o realiza şi, prin ea, a trăi pe un alt plan, aceasta este finalitatea meditaţiei.

 Karlfried Graf Durckheim – MEDITER.Pourquoi et Comment?, pag. 43

15 ianuarie 2011

E M I N E S C U



Un documentar
http://www.youtube.com/watch?v=neMe81gs82g&feature=related

Sara pe deal - Madrigal
http://www.youtube.com/watch?v=dVxnVikZv1U&feature=related

Sara pe deal - Tudor Gheorghe
http://www.youtube.com/watch?v=YwMqvnzT8yY&feature=related

Luceafãrul - recitat de George Vraca
http://www.youtube.com/watch?v=1ti8BUx07bA&feature=related

14 ianuarie 2011

Despre serialul IN DERIVĂ, despre umbră şi integrarea ei, despre boala Alzheimer, despre Maica Tereza… despre noi toti de fapt...

Serialul pe care îl recomandam zilele trecute, ÎN DERIVĂ, transmis pe HBO, devine tot mai interesant pentru cei care ştiu să vadă. Are în total 45 de episoade şi azi se va transmite episodul 30. Se mai pot vedea reluările episoadelor de săptămâna aceasta în cursul zilei de sâmbătă sau săptămâna viitoare de la orele 20.
Mie personal mi se pare un serial cu totul deosebit, cu un substrat profund, ancorat în realitatea vieţii aşa cum este ea, fără idealizare. Este adevărat că nu ne „distrează”, ci ne solicită atenţia. Şi în final ne oferă soluţia ieşirii la lumină.

citeste continuarea aici

Va urma

11 ianuarie 2011

Câteva spicuiri din Emisiunea Eugeniei Vodã, PROFESIONISTII, redatã azi pe TVR CULTURAL.

Invitatul emisiunii: preot PETRU MOGA de la Parohia Sf. Nicolae din Câmpina.

Toti oamenii sunt fãcuti sã fie apti pentru fericire.

Trãim în lumea lui Dumnezeu...

Resursele sunt în noi. Dumnezeu ne-a fãcut atâta de bogati încât e un act de necredintã sã trãiesti ca un învins...

Te ajuti singur prin coerenta cu care iei în stãpânire dezastrul.


Sã ne privim proprii copii ca pe niste trimisi ai lui Dumnezeu.

Fericirea depinde de cât suflet iese în întâmpinarea realitãtii. Realitatea e la fel.

Fericirea este la capãtul unui drum; este un drum cãtre...

Nu pot fi fericit cu o fericire de împrumut.


Bucuria lui Dumnezeu este sã ne vadã înflorind în aceastã formã personalã, si nu trãind general umanul.

Eu nu sunt plasat pe o pozitie, pe un fel de Everest teoretic undeva peste religii, peste lume, peste continente...
De vreme ce Dumnezeu respectã libertatea oamenilor, eu de ce sã n-o respect?
Cã nu toatã lumea va deveni crestinã nu este problema mea.
Poate suna ciudat... dar omul care este pregãtit sã devinã crestin îl întâlnesc eu,
face Dumnezeu în asa fel încât sã-l întâlnesc eu în aceastã ecuatie extraordinarã suflet-suflet...

L-am cunoscut pe pãrintele Arsenie Boca...



Cred cã este cineva remarcabil acolo, meritã sã vedeti si aici: http://www.parohiasfnicolae.ro/

Înregistrarea emisiunii este postatã pe youtube în 5 fragmente.

E un adevãrat REGAL, o puteti viziona aici:

http://www.youtube.com/watch?v=5unz9Bf-Ky8&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=nts7H4CJPOI&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=2vFLqDY7qG0&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=9Aj9ShmiK9w&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=4E3o9LMdFow&feature=related

10 ianuarie 2011

Despre fericire

A adăuga un singur punct, oricât de mic, la magnifica broderie a Vieţii;
a discerne Imensul care se face şi care ne atrage
în inima şi la capătul activităţilor noastre infime;
a-l discerne şi a adera la el:
acesta este, în cele din urmă, marele secret al fericirii.

Omul fericit este deci cel care, fără a căuta direct fericirea,
află în mod inevitabil bucuria, pe deasupra (în plus),
în actul de a ajunge la plenitudine şi la capătul acesteia,
înainte.


Piere Teilhard de Chardin – Sur le Bonheur. Sur l
Amour, Editions du Seuil.

Fragmente postate pe site azi aici

9 ianuarie 2011

Un călugăr nu este cel mai autentic spirit critic disponibil să scrie din nou Biblia?

Să scrie din nou? Nu.
Să-i dea mereu viaţă,
fiecare în felul său,

de fiecare dată în noutate, prospeţime şi fervoare, da.

Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări puse de Zaharia Sângeorzan, HUMANITAS, întrebarea 172

8 ianuarie 2011

Dumnezeu vrea ca omul să fie fericit

Eram mulţumit că la Sâmbăta nu trăiam şablonizaţi.
Ştiam de rugăciune, post şi slujbe, de tot ceea ce trebuie să ştie un călugăr,
dar nu puneam apăsul pe întristare şi mâhnire,
pentru că ştiam sigur că Dumnezeu
nu se bucură de o ceată de tânguitori,
ci vrea ca omul să fie fericit!

părintele Teofil Părăian
(din articolul din Formula AS, scris de Cristian Curte, numărul curent, 951)


Si o conferintã interesantã
de ascultat:
Andrei Plesu - Parabolele lui Iisus. O analiticã a receptivitãtii
Conferinta sustinuta pe 27 octombrie 2010, in Aula Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi
Enjoy it!
http://vimeo.com/17047701

7 ianuarie 2011



Din sfaturile părintelui Teofil Părăian

Când iubeşti pe cineva, îl iubeşti cu defecte cu tot,
Şi când nu-l iubeşti, nu-l iubeşti nici cu calităţi cu tot.

Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte
şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui.

Ce faci, te face!

Munca este rugăciunea mâinilor.

Roagă-te cum poţi,
ca să ajungi să te rogi cum trebuie!

Pe om nu-l putem ajuta decât în măsura
în care vrea el însuşi să fie ajutat.

Virtutea nu ţine de loc, ci de om.

Să faci fiecare lucru ca ultimul din viaţă
şi singurul care te va mântui.

sursa: Revista Formula As. Nr. 951 din ianuarie 2011

6 ianuarie 2011

Competentul uneste, diletantul dezbinã

România de astãzi este liberã, dar nu este încã profesionistã.
Profesionistul uneste, diletantul dezbinã. Principala problema a societãtii românesti informate, democratice, libere si din ce în ce mai prospere este amatorismul care contamineaza cu dezbinare. În fiecare dintre domeniile vietii românesti este urgenta nevoie de seriozitate, etica si pricepere, de mestesug, arta si de stiinta, cat si de capacitatea de a face bine un lucru, de a stapâni propria îndeletnicire. Profesionalism înseamna lucru de calitate, spirit de raspundere, altruism, respect, grija de a forma ucenici, iubirea de profesie, dedicatie si dorinta de a avansa în cunoastere.

Principele Radu al României

http://www.oglindanet.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=519:competentul-unete-diletantul-dezbin

5 ianuarie 2011

Doamne, ajutã-ne sã-ti rãmânem credinciosi
si sã nu ne lãsãm furati nici de ispita libertãtii de „maidanez”,
si nici de siguranta leselor de lux trase de stãpâni strãini!


Maica Siluana Vlad aici

4 ianuarie 2011

LA MULTI ANI!
Enjoy!
cu André Rieu

http://www.youtube.com/watch?v=M-zOgBhIgic

2 ianuarie 2011

Cea mai profundă suferinţă a omului este cea pe care o resimte atunci când îşi pierde ţara de origine, împărăţia supranaturală a Fiinţei lui esenţiale. Este nostalgia omului exilat, departe de adevărata sa patrie. Din angoasa lui se naşte necesitatea unei căi interioare care, printr-un „mers înainte” îl readuce în patrie. Cei mai mulţi oameni nu-şi dau seama de această tânjire, de această necesitate şi de această şansă, mai ales dacă fac carieră în lume, dacă sunt sănătoşi, prestează o muncă interesantă şi se simt la adăpost în sânul unei comunităţi unde sunt bine văzuţi. Cu toate acestea, în adâncul lor, ei nu sunt fericiţi. Toată securitatea lor exterioară nu împiedică angoasa, culpabilitatea pe care o simt fără a avea nimic să-şi reproşeze. Ei se îndoiesc de sensul existenţei, în mijlocul unei vieţi aparent utile, şi se simt izolaţi deşi, de fapt, ei sunt înconjuraţi şi protejaţi. Ce le lipseşte? Care este cauza suferinţei lor: ei sunt despărţiţi de Fiinţa lor esenţială şi nu-şi dau seama că angoasa lor este protestul ei. Numai înrădăcinarea în Fiinţă risipeşte angoasa esenţială, dă un sens existenţei lor umane şi le asigură un refugiu în mijlocul insecurităţii lumii.
Nu există nevroză care să nu dispară atunci când Fiinţa esenţială stã pe locul ei de onoare. Nevroza este un mecanism prin care eul existenţial caută să se asigure contra repetării unei decepţii sau a unei răni îndurate în trecut. Această platoşă protectoare a eului blochează ascensiunea Fiinţei esenţiale. Dar, odată eliberată, această Fiinţă invulnerabilă îi oferă eului adăpost şi refugiu şi nici o platoşă nu îi mai este necesară.

Karlfried Graf Durckheim – MEDITER.Pourquoi et Comment?, Ed. Courrier du Livre, pag. 69

Salt la inceputul paginii